6:1 În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.
[,,Şi”, KJV]. Mai de grabă, ,,dar”, deoarece versetul arată un contrast la cap.5,42.
În zilele acelea. Adică în zilele din cap. 5,41.42. Luca tratează aspectele istorice cu adevărat profesionalism. El a arătat creşterea bisericii sub puterea Duhului Sfânt, şi venirea masivă la credinţă a noilor credincioşi. El a arătat că economia bisericii, cel puţin pentru o vreme, a luat o formă obştească. Capitolul 6 arată unele din dificultăţile provenind din acest aranjament, dar acest aspect este la rândul său o introducere la experienţa lui Ştefan, care şi ea este o introducere la convertirea lui Saul din Tars şi la activităţile lui misionare ulterioare. Naraţiunea este clar istorică. Raportul cap.6 este strâns legat cu acela al cap. 5,14, dar lungimea intervalului dintre cele două evenimente este incertă.
S-a înmulţit. Expresia poate fi tradusă mai bine ,,când numărul ucenicilor sporea vizibil”, adică, prin adăugiri aproape zilnice. O atare creştere naturală urma să aducă probleme noi. Fusese un lucru simplu a purta grijă de nevoile familiei apostolice din punga pe care o purta Iuda. Era mai complicat, deşi nu imposibil, de a se purta de grijă grupei de credincioşi din Ziua Cincizecimii. Dar numărul membrilor din comunitatea creştină sporise atât de mult, încât purtarea de grijă faţă de acei în lipsă lua tot timpul apostolilor, stânjenindu-le misiunea de propovăduire.
Ucenicilor. Este prima dată când numele acesta este folosit cu privire la creştini în Faptele Apostolilor. Ucenicii Evangheliilor au devenit apostoli şi termenul de ,,ucenici” a trecut la credinciosul obişnuit.
Evreii care vorbeau greceşte. [,,Grecii”, KJV; ,,Eleniţi”, Nitz]. Gr.hellenistai, ,,Elenişti”, adică evrei care vorbeau greceşte, sau ,,Iudei Greci” (RV). NT face deosebire cu grijă între aceştia şi hellenes, care erau greci de neam (Ioan 12,20). Eleniştii erau iudei din diaspora (vezi Coloseni V, p. 59,60; vezi Ioan 7,35; Fapte-2,8) care nu numai că vorbeau greceşte, dar şi absorbeau cultura greacă. Ei ar fi putut să fie iudei care fuseseră născuţi în ţările unde greaca era limba obişnuită, şi nu cunoşteau limba ebraică sau aramaică şi, în loc de a participa la serviciile divine ţinute în evreieşte, aveau propriile lor sinagogi în Ierusalim. S-ar fi putut să fie prozeliţi de limba greacă. În orice caz ei erau convertiţi de la Iudaism, deoarece până la data aceasta Evanghelia nu fusese prezentată neamurilor. Mare parte din convertiţi din Ziua Cincizecimii trebuie să fi aparţinut grupei acesteia, ca şi Barnaba (cap. 4,36) şi alţii ale căror nume sunt pomenite în sens special în naraţiune (cap. 6,5).
Aceşti iudei elenişti citeau versiunea LXX a VT, versiune cel mai deseori citată în NT. Ei erau cât se poate de zeloşi, în contrast cu mulţi din iudeii locali. Ei veneau cu mult zel ca să se închine în locurile sfinte ale Ierusalimului, în timp ce pentru iudeii Palestinieni curţile Templului erau prea adesea locuri obişnuite (cf. cap. 21,27,28). Tradiţia iudaică rabinică se îngrija de spunerea mărturisirii shema, mărturisire ebraică a lui Iehova (Deut. 6,4), în greaca elenistică. Vezi Vol. V,
p.57.
Cârteau. [,,Murmurau”, KJV; ,,Se făcu cârtire”, Nitz]. Nu e numai o plângere măruntă, ci un protest destul de vehement pentru a îndreptăţi o preocupare serioasă. Relatarea nu aduce nici o învinuire apostolilor, deoarece ei nu meritau aşa ceva. Brusca creştere în numărul membrilor depăşise resursele lor şi precipitase dificultatea.
Evreilor. Aceştia erau iudei care, în contrast cu Eleniştii, fuseseră născuţi în Palestina şi locuiau acolo şi vorbeau limba (aramaică) pe care NT o numeşte ebraică (vezi cap. 22,2). Vezi Vol. I, p.30.
Văduvelor lor. Adică ale eleniştilor. Întrucât iudeii palestinieni erau în majoritate veniţi de curând în biserică, cei nevoiaşi dintre elenişti s-ar fi putut ca fără nici o intenţie rea să fi fost lăsaţi fără asistenţă, din cauza deosebirii de limbă şi obiceiuri. Purtarea de grijă faţă de văduve este subliniată în Scriptură (vezi Exod 22,22; Deut.14,29; Isaia 1,17; Luca 18,3). Aici referirea poate fi la ajutorarea tuturor persoanelor sărace şi nevoiaşe. Evident economia obştească din biserică cerea vreun fel de supraveghere organizată a fondului comun care fusese creat (Fapte 4,32). Mai târziu, biserica a alcătuit reguli pentru ajutorarea văduvelor ei (1 Tim. 5,3-16).
Împărţeala ajutoarelor. [,,Slujire”, KJV; Nitz]. Gr. diakonia, ,,slujirea”, ,,servirea”, tradus ,,împărţeală” în RSV, şi ,,ajutorarea” în cap.11,29. Cuvântul e înrudit cu diakonos ,,slujitor”, sau ,,diacon”. Ajutorul acesta era dat zilnic. Din cauza nevoilor presante şi poate din lipsă de spaţiu de depozitare era fără îndoială necesar să se împartă ajutorul în fiecare zi şi poate din diferite puncte ale oraşului. Probabil era un curent continuu de daruri care intrau şi de donaţii care erau date. Solicitarea asupra timpului apostolilor trebuie să fi fost mare. Dar nu e nici o indicaţie că apostolii erau vinovaţi de favoritism sau de neglijenţă sau că era cultivat vreun resentiment contra lor.