4:34 Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute,
Să ducă lipsă. [,,În lipsă”, Nitz]. Mai de grabă, ,,care să fi fost în lipsă”. Versiunea greacă pare să lege versetul acesta cu cel precedent prin conjuncţia gar, ,,căci”, care nu e tradusă în KJV. Gar sugerează strânsa legătură care exista între libertatea creştină şi harul de care se bucurau (vezi v. 33).
Ce aveau ogoare. [,,Erau posesori de pământuri”, KJV]. Unii din creştini cei noi erau persoane bogate. Autenticitatea iubirii lor frăţeşti se dădea pe faţă în sacrificare de sine pentru binele fraţilor lor mai puţin fericiţi.
Vindeau, aducea. Formele verbelor folosite aici sugerează că lucrul acesta era o întâmplare care se repeta continuu, când unul după altul creştinii s-au despărţit de averile lor pentru binele comun al bisericii. Făcând lucrul acesta, motivele lor erau iubirea şi îndemnul la facerea de bine. Deşi Luca nu pomeneşte lucrul acesta, există şi posibilitatea ca creştinii să fi fost impresionaţi de avertizările Domnului lor că averile pământeşti sunt nestatornice. Anumite ogoare şi proprietăţi din Palestina trebuie să fi fost adesea fără valoare atunci când necazurile profetizate de Domnul au devenit fapte. La fel cum Ieremia şi-a arătat credinţa în restatornicirea viitoare a poporului său în Palestina prin cumpărarea unui ogor la Anatot (Ier. 32,6-15), tot aşa creştinii au dat, printr-un proces invers de vânzare a proprietăţii lor, o dovadă a credinţei lor în certitudinea soliei pentru care mărturiseau.