4:32 Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte.
O inimă. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugirea interesantă: ,,Şi nu era nici discriminare de nici un fel între ei”. Ca şi în cazul expresiilor pereche similare, ,,inimă” şi ,,suflet” adesea se suprapun în înţeles şi trebuie să fie luate aici ca exprimând o totalitate de caracter şi nu oarecare deosebiri în ce priveşte detaliile. Unitatea de inimă în gândirea ebraică arăta acordul deplin (vezi Ier. 32,39; cf. 1 Cron. 12,38). Nu numai Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli, dar şi întreaga mulţime a credincioşilor, participaseră la acest acord.
Nici unul nu zicea. Fiecare persoană considera că averile sale erau încredinţate lui de Dumnezeu, şi că trebuiau să fie predate la cerere. Aceasta nu putea să fie decât rezultatul unei adânci iubiri a unuia pentru altul, prezisă de Hristos ca semn distinctiv al ucenicilor Săi (Ioan 13,35). Idealişti care s-au străduit să zugrăvească în teorie o societate desăvârşită, ca Plato în Republica sa şi Sir Thomas Moore în Utopia sa, au propus ca o condiţie a asociaţiei lor perfecte, o comunitate de bunuri similară cu aceea practicată în biserica primară. Pentru a acea succes o asemenea asociaţie e nevoie de desăvârşire la participanţii ei. Fără îndoială, aşteptarea din partea credincioşilor a apropiatei reveniri a Domnului lor, împreună cu unitatea lor de gândire şi de sentiment, îi făcea bucuroşi să se despartă de averile lor materiale. Totuşi, aşa cum e arătat în cazul lui Anania (vezi Fapte 5,4), ei nu aveau nici o obligaţie de a face aşa ceva.
Aveau toate de obşte. Această afirmaţie e paralelă cu cap. 2,44, întrucât într-adevăr v. 32-35 ale capitolului prezent reafirmă în general ce se relatase în cap. 2,43-45. Această reafirmare e probabil făcută de Luca pentru a oferi un cadru pentru istorisirea din partea lui a dărniciei lui Barnaba (v. 36.37) şi a egoismului lui Anania (cap. 5,1-11). Lui Luca îi făcea plăcere să stăruie asupra acestor averi în comun ca o exprimare a egalităţii şi fraternităţii manifestate în biserica primară. Drepturile de proprietate erau voluntar suspendate prin punerea spontană a membrilor comunităţii creştine sub influenţa legii iubirii. Binefacerea lor era liberă şi deplină, fără nădejde de răsplătire materială. Ei se priveau pe sine nu ca posesori pentru sine, ci ca pe nişte ispravnici pentru binele altora.