4:1 Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii,
Pe când vorbeau. La data acesta, şi fără încetare după aceea, activităţile apostolilor au devenit o chestiune de interes pentru autorităţile iudaice. Pe cât se pare, veştile despre vindecarea ologului se răspândiseră repede prin cetate şi pentru prima dată de la crucificare, conducerea Sinedriului care condamnase pe Domnul, venise din nou în contact cu creştinismul. În decursul acestui timp, conducătorii fără îndoială se felicitaseră între ei că scăpaseră de Isus pentru bunul mers al naţiunii, aşa cum sfătuise Caiafa (Ioan 11,49.50). Ei ştiau că mormântul lui Isus fusese găsit gol şi, refuzând să creadă în înviere, răspândiseră vestea că ucenicii furaseră trupul Lui (Matei 28,13-15). Nu se ştie dacă unii din conducătorii iudei fuseseră de faţă la experienţa zilei Cincizecimii, dar cu siguranţă ei trebuie să fi auzit de întâmplările zilei aceleia şi de creşterea bisericii. Acum, doi purtători de cuvânt ai creştinilor au fost găsiţi învăţând pe faţă chiar în porţile templului.
Au venit. Adică, pentru a-i aresta.
Preoţii. Ca o categorie de oameni cu răspunderea serviciilor templului (vezi 1Cron.24,1-19) şi natural cei dintâi care să se simtă ofensaţi de faptul că mulţimile fuseseră de faţă la vindecarea ologului.
Căpitanul. Pare unul dintre aceiaşi slujbaşi de faţă la arestarea lui Isus (vezi Luca 22,52). VT aminteşte un slujbaş al cărui titlu era ,,mai marele Casei lui Dumnezeu” (1 Cronici 9,11; 2 Cronici 31,13; Neemia 11,11). Un beniamit e menţionat în 2 Macabei 3,4 ca fiind ,,guvernatorul templului”. Luca menţionează de repetate ori pe ,,căpitanul” templului (Luca 22,52; Fapte 5,24.26), şi Iosif la fel se referă la acest slujbaş (War ii.17.2 [409]; Antiquities xx.9.3). Slujbaşul menţionat de Iosif e evident cel menţionat de Luca, şi poate fi identic cu cel menţionat în VT şi 2 Macabei. În scrierile iudaice ulterioare sunt menţionaţi diferiţi slujbaşi care ar putea corespunde cu ,,căpitanul templului” din pasajul de faţă. Unul din aceştia era `ish har habbayith, ,,slujbaş al muntelui templului” (Mişna Middoth 1.2, ed. Soncio a Talmudului, p.1). Omul acesta nu făcea parte dintre ostaşi, dar avea supravegherea gărzii de preoţi şi leviţi care avea custodia templului, mai ales noaptea. Ca inspector, el îşi făcea rondurile, vizitând toate porţile şi trezind pe somnoroşi. Pare să fi avut în deosebi răspunderea porţii externe, aria în care Petru îşi ţinuse puţin mai înainte cuvântarea. Un alt slujbaş care probabil urmează să fie identificat cu ,,căpitanul” din pasajul prezent, era segan hakkohanim, ,,prefectul preoţilor”. El venea în rang imediat după marele preot, îl asista în funcţiunile oficiale şi avea răspundere generală pentru serviciile templului şi păstrarea ordinii pretutindeni în aria templului.
Saducheii. Vezi Vol. V, p.52,53. Saducheii nu sunt pomeniţi frecvent în raportul Evangheliei. În cap. 23,8 ei sunt descrişi ca zicând ,,că nu este înviere, nici înger, nici duh”. Tocmai când doctrina învierii şi a vieţii viitoare era scoasă în evidenţă de Isus şi de apostolii Săi, saducheii au apărut ca adversari, ca în Matei 22,23-33 şi în cazul de faţă.
Când au descoperit că ucenicii Lui predicau învierea, saducheii au reacţionat faţă de ei aşa cum o făcuseră faţă de Domnul Însuşi şi au devenit persecutori ai bisericii. Nu este nici o relatare în NT cu privire la vreun saducheu care să fi acceptat Evanghelia. Nu aşa stau lucrurile cu fariseii, dintre care unii se făceau credincioşi (vezi Fapte 15,5; cf. cap. 23,6).