4:19 Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;
Petru şi Ioan. Amândoi apostoli s-au unit acum la exprimarea hotărârii lor de a vesti cuvântul vieţii lui Hristos şi învierea. E posibil să se fi apelat personal la fiecare să renunţe, şi fiecare a expus hotărârea sa de a continua în ciuda îndemnului consiliului. Pentru o fermitate asemănătoare compară experienţa iudeilor credincioşi din Macabei 7,30.
Judecaţi voi. În faţa unor dovezi atât de neîndoielnice ale nevinovăţiei lor, apostolii au somat plini de îndrăzneală pe mai marii iudei să recunoască faptele. Faptul că sinedriul a eliberat pe Petru şi pe Ioan fără a-i pedepsi a fost o recunoaştere tacită că ei erau nevinovaţi.
Dacă este drept. Aici este sugerat un principiu important. Cuvintele acestea introduc o afirmare a dreptului conştiinţei de a rezista autorităţii omeneşti când vine în conflict cu autoritatea divină. Apelul apostolilor: ,,Judecaţi voi”, arată că ei pretindeau dreptul acesta ca axiomatic. În practică apare adesea o dificultate în stabilirea faptului dacă un om care pretinde o atare autoritate divină o are într-adevăr. În cazuri de felul celui prezent, unde chestiunea este de a da mărturie cu privire la fapte, dacă oamenii se cred însărcinaţi de Dumnezeu să declare faptele acelea, ei nu îndrăznesc să falsifice adevărul, chiar cu riscul de a jigni pe oameni.
Într-o dispută cu autoritatea civilă omul cu convingeri religioase trebuie să accepte că dovezile convingerilor sale vin de la o autoritate divină. Dacă doreşte ca să reziste cazul său, trebuie să convingă pe ascultătorii săi că ideile sale sunt temeinice. Petru şi Ioan ştiau că aveau autoritatea Duhului Sfânt, deja demonstrată prin minuni şi prin convertiri; iar convingerea lor era dăinuitoare cu privire la adevăr, demonstrată în predica lor şi rezultatele ei. În situaţia aceasta ei nu puteau consimţi să asculte de om mai multe decât de Dumnezeu (vezi cap. 5,29). Apostolii aveau o poruncă de a predica, o poruncă de la Hristos care le dădea putere. Nici o altă consideraţie nu putea fi valabilă într-o astfel de situaţie. Vezi AA 68,69.
Ori de câte ori un om întâmpină o astfel de alegere între convingerea sa sinceră cu privire la voia lui Dumnezeu şi încearcă să servească la doi stăpâni va izbuti să nu satisfacă pe nici unul şi îşi va vinde sufletul de dragul oportunităţii. Dar, dacă recunoaşte în mod hotărât prioritatea de ascultare deplină faţă de Dumnezeu, nimeni nu poate să-l declare neonest, şi sufletul lui e în siguranţă.