3:1 Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.
[,,Acum”, KJV; ,,Iar”, Nitz]. Gr. de, un cuvânt implicând o legătură logică cu cele de mai înainte, şi nu un element de timp. Nu e dată nici o relatare cu privire la intervalul de timp care trecuse de la Ziua Cincizecimii. Probabil cap. 2,42-47 rezumă o înaintare treptată fără vreun incident impresionant şi ar putea să cuprindă o perioadă de câteva luni. E un lucru remarcabil că Luca, scriitorul care pune un aşa accent pe datele cronologice în Evanghelie (Luca 3,1; 6,1), dă atât de puţine date în Fapte. Evident, Duhul Sfânt, care-i călăuzea pana, nu a găsit de bine să lumineze mintea lui asupra acestor aspecte.
Petru şi Ioan. Această asociere a celor doi apostoli duce naraţiunea Evangheliilor într-o interesantă legătură cu Faptele A. Aceşti doi bărbaţi fuseseră în strânsă legătură. Ei fuseseră tovarăşi ca pescari pe Lacul Galileei (vezi Luca 5,10). Petru cu Ioan şi Iacov se bucuraseră de o legătură confidenţială cu Domnul (vezi Marcu 5,37; 9,2; 13,3; 14,33). Petru şi Ioan fuseseră trimişi să pregătească Paştele pe care Isus dorea să-l mănânce cu ucenicii Săi (Luca 22,8). În noaptea judecăţii lui Isus, Ioan, fiind cunoscut în casa marelui preot, a luat pe Petru şi l-a dus în palatul marelui preot (Ioan 18,15.16). La o dată ulterioară, Petru şi Ioan avea să fie trimişi să ajute pe Filip în misiunea din Samaria (Fapte 8,14) şi împreună, cu Iacov urmau să aprobe lucrarea făcută de Pavel şi de Barnaba printre neamuri (Gal. 2,9). Astfel apariţia lor aici e tipică pentru însoţirea caracteristică a celor doi apostoli, Petru şi Ioan.
Se suiau. [,,S-au suit”, KJV]. Mai corespunzător ,,se suiau”. Incidentul ce urma să fie relatat a avut loc pe când cei doi apostoli erau în drum spre templu ca să se închine.
La Templu. [,,În Templu”, KJV; ,,În sanctuar”, Nitz]. Gr. hieron, care cuprindea nu numai sanctuarul, dar şi curtea şi întregul complex al clădirilor legate de templu (vezi Matei 4,5). Apostolii ,,tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24,53; vezi Fapte 2,46). Iudeii convertiţi la creştinism nu aveau clădiri bisericeşti în care să se adune, şi încă nu le venise în minte că serviciile templului nu mai aveau însemnătate pentru creştini.
Ceasul rugăciunii. Acesta este ceasul al nouălea, cam ora trei după-amiază (vezi cap. 2,15; vezi Vol. V, p. 50). Acesta era timpul jertfei de seară (vezi Iosif, Antiquities, xiv.4.3 [65]). Era cunoscut atât ca ,,ceasul rugăciunii” cât şi ca ,,timpul tămâierii” (vezi Luca 1,9.10). Sacrificiile de dimineaţă şi de seară erau aduse cu tămâie în ceasurile al treilea şi al nouălea ale zilei (cam 9 în.a. şi 3 d.a.), timp la care cei evlavioşi se rugau în curţile Templului. O rugăciune la amiază pare de asemenea să fi fost obişnuită, cel puţin pentru unii (vezi Psalmi 55,17; vezi Dan. 6,10; Fapte 10,9). E lucru cunoscut că în sec. al II-lea d.Hr., o a treia rugăciune zilnică avea loc la apusul soarelui şi lucrul acesta s-ar fi putut să fie o deprindere ceva mai timpuriu. Scrieri rabinice arată că era permisă o oarecare întârziere în timpul exact al acestor rugăciuni. Practica de a se ruga de trei ori pe zi apare în Biserica Creştină încă din sec. al II-lea, o practică probabil transferată direct din sinagoga iudaică (Didahia 8). Pe la începutul secolului al III-lea pare că erau observate, de mulţi, trei ceasuri de rugăciune (vezi Clement din Alexandria Stromata vii.7).