3:16 Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.
Numele lui. De repetate ori în NT, şi mai ales în Faptele Apostolilor, numele lui Isus este prezentat ca mijlocul prin care sunt săvârşite minunile şi e obţinută mântuirea (Fapte 3,6; 4,10.12.17.18; 16,18; Marcu 9,38; Luca 10,17). Folosirea cuvântului ,,nume” în legătura aceasta e de înţeles în termenii bogatei implicaţii pe care o are în NT. Vezi Fapte.2,21.
Învăţaţii au scos în evidenţă faptul că în antichitate anumite nume erau considerate ca având
o sfinţenie specială şi eficacitate particulară. Astfel printre iudeii perioadei de după exil, numele divin Yahweh (Iehova) era păstrat ca un secret cunoscut numai de marele preot şi adevărata lui pronunţare a fost în cele din urmă pierdută cu totul. Rostirea altor nume era considerată deosebit de eficientă în săvârşirea minunilor. Iosif (Antiquities viii.2.5 [46-49]) relatează că a văzut un om cu numele Eleazar care se spunea că scotea demoni prin folosirea numelui lui Solomon. Folosirea numelui lui Isus pentru acelaşi scop a fost încercată de cei şapte fii ai lui Sceva la Efes (cap.19,13.14). Ei considerau că simpla folosire a numelui avea o putere magică. Fără îndoială, mulţi din cei care observau minunile pe care ucenicii lui Isus le săvârşeau în numele Lui considerau că eficacitatea acelor minuni se găsea numai în folosirea unui nume magic. Vezi Vol. I, p.170-173.
Este clar şi mai presus de orice îndoială că ucenicii, săvârşind minuni, nu foloseau numele lui Hristos cu cea mai mică intenţie de a invoca vreo putere magică. În VT cuvântul ebraic shem, ,,nume”, este uneori folosit în sensul de ,,caracter” (vezi Ier. 14,7.21), şi poate fi aproape sinonim cu persoana însăşi (vezi Psa.18,49). Această strânsă legătură dintre nume şi caracter e ilustrată de bogăţia de nume din VT care arată caracterul purtătorilor lor sau anticiparea pe care părinţii o făceau cu privire la persoana copiilor lor. Aceeaşi idee de ,,caracter” e probabil înţelesul cuvântului ,,nume” în lucrarea apocrifă, Enoh (cap. 48,7), unde se spune despre Fiul omului: ,,Deoarece în numele lui, ei [cei drepţi] sunt mântuiţi”.
Un alt aspect al acestei dezvoltări e văzut în vremurile NT când cuvântul grecesc pentru ,,nume” (onoma) ar putea să însemne ,,persoană”. Într-un papirus egiptean din anul 13 d.Hr., apare expresia, ,,de la numele scris mai jos”, însemnând, natural, ,,de la persoana subsemnată”. O întrebuinţare similară apare în Fapte 1,15; Apoc. 3,4; 11,18.
Toate acestea arată că, prin folosirea numelui lui Isus în săvârşirea de minuni şi în proclamarea mântuirii, apostolii declarau că puterea vindecătoare şi mântuitoare era exercitată în strânsă legătură cu persoana şi caracterul lui Isus Hristos. Declaraţia lui Petru în Pasajul de faţă că ,,numele Lui a întărit pe omul acesta” era o afirmare că Hristos Însuşi săvârşea minunea şi nu o incantaţie magică acţionând asupra ologului. Puterea lui Hristos e la îndemâna oricui, dar trebuie să fie acceptată prin credinţă vie în El.
Îl vedeţi si-l cunoaşteţi. Aici nu era nimic ascuns, nici o întâmplare şi nici un vicleşug. Nu a fost nici o substituire a unei persoane sănătoase, sub pretenţia că un olog fusese vindecat. Toţi ştiau că omul fusese olog şi acum îl vedeau vindecat.
În El. [,,Prin El”, KJV; ,,Printrânsul”, Nitz]. Sau, ,,prin El”, adică Hristos. Vezi 1 Petru 1,21. Credinţa care era atât în vindecătorul Petru, cât şi în omul vindecat era lucrată în fiecare din ei prin puterea lui Hristos. Petru era un primitor al puterii lui Dumnezeu prin credinţă, omul de asemenea a primit credinţă care l-a făcut în stare să accepte vindecarea fizică. Credinţa vindecătoare este ea însăşi un dar (Rom.12,3; 1Cor.12,9).
Tămăduire deplină. Sau ,,întregime”.