25:11 Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau înlături de la moarte; dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.
Dacă. Literal, ,,dacă într-adevăr deci”. Pavel negase deja orice vinovăţie faţă de iudei şi prin propunerea lui Festus de a-l supune unei judecăţi iudaice lăsase de înţeles că el era nevinovat în faţa legii romane. Dar, în ciuda acestor lucruri, era numai o bănuială care rămânea că Pavel era vinovat de vreo crimă, el a ales să-şi exercite dreptul de cetăţean roman de a fi judecat pe temeiul legii romane.
Nu mă dau în lături de la moarte. [,,nu refuz să mor”, KJV]. Literal ,,nu cer să evit moartea”. Compară cu Iosif, Life, p. 29. Pavel declară dispoziţia sa de a înfrunta rezultatele unei judecăţi drepte, indiferent care ar fi fost verdictul.
Să mă dea. [,,predea”, KJV]. Gr. charizomai, ,,a face o favoare”, ,,a gratifica”. Pavel nu era dispus să fie predat acuzatorilor săi numai ca o favoare pentru ei. El ştia că Festus căuta să câştige favoarea iudeilor. El a refuzat să renunţe la drepturile sale de cetăţean roman numai pentru a fi pe placul acuzatorilor săi şi a-i ajuta să-şi realizeze planurile rele cu privire la viaţa sa. El ştia prea bine că Sinedriul nu-i va acorda nici dreptate, nici îndurare.
Cer să fiu judecat de Cezarul. [,,apelez la Cezarul”, KJV]. Pavel îşi încheia apelul cu o nouă afirmare a drepturilor sale (vezi cap. 22,25-29). El era gata să rişte orice pentru a beneficia de o judecată bazată pe dreptate şi dovezi valabile administrate în faţa Cezarului. De multă vreme plănuia să viziteze Roma, dar nu în lanţuri (Romani 1,9-12; 15,23.24). Împăratul reprezenta curtea supremă de apel a oricărui tribunal subordonat din tot imperiul.
Neîncetat, de la numirea lui ca apostol pentru neamuri, Pavel suferise şi lucrarea lui fusese obstrucţionată atât de iudei, cât şi de neamuri (vezi 2 Corinteni 11,24-27). El a îndurat împotrivirea aceasta numai ca lucrarea lui Hristos să poată înainta (Fapte 20,22-25; 2 Corinteni 4,5-18; Galateni 6,14; Filipeni 1,12). Totuşi, erau acum doi ani de când era ţinut în Cezarea fără să fie condamnat şi fără perspectiva unei noi judecăţi. Lisias (Fapte 22,29), Felix (vezi cap. 24,23-27) şi Festus (vezi cap. 25,8.9.15) trăseseră cu toţii concluzia că el era nevinovat de vreo călcare a legii romane. Felix totuşi îl reţinuse pe Pavel pentru motive personale şi pentru a plăcea iudeilor, iar Festus părea acum să aibă intenţia de a continua politica de a câştiga bunăvoinţa iudeilor în defavoarea lui Pavel. În felul acesta, atâta vreme cât Pavel rămânea sub jurisdicţia procuratorului roman al iudeilor, nu părea să existe nici o perspectivă de achitare sau eliberare şi nu conta dacă era reţinut ca un întemniţat condamnat sau numai ca un deţinut politic. În nici un caz nu era liber să predice Evanghelia, şi pentru cineva a cărui viaţă era consacrată cu totul acestui ţel, o astfel de perspectivă trebuie să i se fi părut insuportabilă. Alţi ambasadori ai crucii fără îndoială că erau stânjeniţi în acelaşi fel în lucrarea lor.
În timpurile Noului Testament, creştinismul nu s-a bucurat de statutul unei religii recunoscute în faţa legii romane, iar practicarea şi promovarea unor religii nerecunoscute erau interzise. Roma a tolerat creştinismul numai pentru că la început a fost considerat o sectă a iudaismului, care era recunoscut. Stăruind cu acuzaţiile împotriva lui Pavel şi a creştinismului, cu timpul, iudeii puteau să se lipsească chiar şi de favoarea de a fi în legalitate şi să facă poziţia lor discutabilă faţă de legea romană. Vezi p. 47, 93.
S-a sugerat că prin aducerea cazului său înaintea Cezarului, Pavel intenţiona să obţină nu numai o decizie în propriul său caz care ajunsese într-un impas, ci şi o oarecare recunoaştere pentru creştinism ca religie legală, cu propriile ei drepturi. Lucrul acesta ar fi putut să acorde ambasadorilor crucii mai multă libertate oriunde ar fi mers şi sprijin în biruirea opoziţiei locale. Chiar şi când Pavel era încă în închisoare la Roma, însuşi faptul că el nu era împiedicat să predice Evanghelia la curtea imperială şi că cel puţin unii ,,din casa Cezarului” (Filipeni 4,22) au devenit creştini a avut efectul de a face pe alţi lucrători creştini să aibă ,,şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu” (vezi Filipeni 1,12-14). Atunci când avea să devină de notorietate faptul că împăratul decretase achitarea celui mai de frunte dintre evangheliştii creştini, urma să fie mai multă libertate în tot imperiul pentru proclamarea Evangheliei. Achitarea lui Pavel de către împărat urma astfel să constituie sau cel puţin să pregătească drumul pentru permisiunea oficială de a predica Evanghelia.