21:21 Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi Iudeii, care trăiesc printre Neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.
Au auzit. [Sunt informaţi, KJV.] Preferabil ,,li s-a spus” sau poate ,,au fost învăţaţi”. Potrivnicii iudaizanţi ai lui Pavel nu fuseseră numai ,,plini de râvnă pentru Lege (v. 20), dar, pe cât de pare, fuseseră plini de râvnă şi pentru a răspândi zvonuri exagerate şi păguboase cu privire la învăţăturile lui teologice. Nu e de mirare că Pavel avertizează atât de stăruitor cu privire la judecarea unui frate de către altul cu privire la săvârşirea de ceremonii în religie (Romani 14,1-10; Coloseni 2,16). El însuşi a suferit sever din partea criticilor legalişti plini de râvnă. Deşi mărturisind că sunt creştini, aceşti judecători cu de la sine putere nu aveau experienţă în ce priveşte Evanghelia lui Hristos, deoarece le lipsea credinţa. Şi a face lucrurile religiei fără credinţă este păcat (Romani 14,23).
Înveţi... să se lepede de Moise. Literal, ,,tu înveţi apostazie de la Moise”. Aceasta era acuzaţia răspândită împotriva lui Pavel şi nu era acuzaţie mai grea ca aceasta în faţa iudeilor plini de râvnă pentru religia lor. Ea trezea resentimente pe temeiuri de patriotism, spirit de partid, tradiţie istorică, legături sociale şi ,,lege publică”, ca şi cele mai profunde sentimente religioase. Chiar faptul că aceste mulţimi (v. 20) de iudei acceptaseră pe Isus ca Mesia, care să restatornicească toate lucrurile, îi făcea evident cu atât mai plini de râvnă în a menţine cerinţele şi ritualurile iudaismului şi să se teamă de Pavel şi să se lepede de el cu atât mai repede ca de un apostat atât de la neam, cât şi de la religie.
Să nu-şi taie copiii împrejur. Aceasta era o acuzaţie specifică, ilustrând generalizarea precedentă. Potrivit cu acuzaţia aceasta, Pavel contravenea nu unei tradiţii, ci sensului legământului iudeilor, integrat în Legea însăşi.
Să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Comparaţi cu cele de la cap. 6,14. Aici se susţinea că Pavel ar fi atacat ceremoniile detaliate dezvoltate din Lege şi practicile tradiţionale care se introduseseră ca dezvoltări inevitabile. Acestea sunt acuzaţii serioase, crezute cu râvnă de mulţime. Ca aplicate la învăţătura lui Pavel dată iudeilor înşişi şi purtarea lui personală în ce priveşte religia, acuzaţiile erau uşor respinse (cap. 22,3; 23,1.6; 24,11-16; 25,10.11; 26,4-7.22), deşi combaterea era fără succes din cauza violenţei crescute din prejudecată. Atitudinea lui Pavel cu privire la păstrarea cerinţelor ceremoniale de către iudei era aceea a Consiliului de la Ierusalim (cap. 15) şi anume ca iudeii creştini să fie lăsaţi să practice oricare din ritualurile pe care conştiinţa lor le cerea. Dar Pavel susţinea cauza convertiţilor dintre neamuri ca să fie liberi de faptele legii. Omul care fusese îndreptăţit prin credinţă nu urma să fie ajutat în a înainta spre cer prin practici legaliste (Romani 2,24-29; Galateni 4,1-11; 5,1-6; Coloseni 2,16-22).
Propria lui regulă de adaptare personală (1 Corinteni 9,19-23) îl făcea pe Pavel să continue să trăiască o viaţă ca un iudeu, mai ales printre iudei. El permitea iudeului din biserica creştină libertatea de a continua practicile sale ceremoniale, până când vedea lipsa lor de înţeles în prezenţa Evangheliei credinţei (Romani 14,1-10; 1 Corinteni 7,17-24). Pavel însuşi făcuse juruinţa nazireică (Fapte 18,18). El supusese pe Timotei circumciderii (cap. 14,3). Nu era nici un temei pentru acuzaţia că Pavel învăţase pe creştinii iudei ,,să nu-şi taie copiii împrejur”. Acuzaţia era o născocire a vrăjmaşilor lui.
Totuşi învăţătura lui cu privire la Evanghelie nu putea decât să aibă ca rezultat cu timpul, ca şi iudeii să renunţe la practici şi ceremonii care nu mai aveau nici un rost. Învăţătura lui Hristos era temeiul celei a apostolului. Domnul învăţa pe urmaşii Săi să aibă o dreptate care ,,să întreacă” pe cea a cărturarilor şi a fariseilor (Matei5,20); El condamna practicile exterioare ale religiei numai de dragul lor (Matei6,1-7) şi stăruia asupra faptului că lui Dumnezeu să I se aducă închinare ,,în duh şi în adevăr” (Ioan 4,23). Pavel nega o religie de ,,nu lua, nu gusta, nu atinge”, aşa cum fusese născocită şi impusă de oameni (Coloseni 2,20-22); de reguli şi scrupule cu privire la lucruri care nu aveau o însemnătate morală şi spirituală reală (Romani 14,1-10; Galateni 4,9-11; Evrei 9,9.10) şi care, datorită vieţii şi jertfei lui Hristos, încetaseră de a mai avea sens (Coloseni 2,8-17).
Sacrificiile şi circumciziunea fuseseră instituite prin poruncă divină. Sacrificiile încetaseră de a mai avea înţeles când Acela către care arătau, murise ca purtător de păcate pentru oameni. Templul, ca loc al jertfelor şi preoţii, ca jertfitori (Daniel 9,24-27; Matei27,51; Evrei 8,13; 9,11-15), la fel îşi pierduseră însemnătatea. Circumciziunea era un semn exterior al legăturii de legământ între
o naţiune, popor şi Dumnezeul lor (Romani 4.11). Deşi ritualul era aplicat individual, primirea nu era prin credinţă din partea copilului tăiat împrejur şi circumcizia era numai un semn tribal sau naţional. De aceea ea şi-a pierdut sensul atunci când închinarea la viul Dumnezeu, în Hristos, era arătată ca nemaifiind o chestiune de trib sau naţiune (Galateni 3,28,29; Coloseni 3,11), ci una de acceptare individuală, prin credinţă, a lui Isus Hristos Mântuitorul (Romani 3,22-24; Galateni 3,26.27; Efeseni 2,8). Iarăşi, o dată cu descoperirea în Hristos a noului legământ al mântuirii, calea credinţei (Ier. 31,31-34; 2 Corinteni 3,6-9; Evrei 8,6-13), vechiul semn al legământului circumciderea, nu mai avea însemnătate. Iudeul care urma ,,a cunoaşte pe Domnul” (Osea 6,3) prin credinţă, trebuia în mod sigur, să înceteze a mai privi circumciderea ca având vreo însemnătate în viaţa spirituală.
De aceea, ,,tăierea împrejur nu e nimic”, învăţa Pavel, cât priveşte legătura omului cu Dumnezeu (1 Corinteni 7,19; cf. Romani 3,31; 8,4; 1 Ioan 2,3). În prezenţa Evangheliei lui Hristos, circumcizia (şi din cauza aceea, nici o ceremonie iudaică) nu are nici un rost al existenţei (Galateni 5,6; 6,12-17). Iudeul şi omul dintre neamuri sunt cu toţii una în Hristos (Galateni 3,16, 27-29; Coloseni 2,9-14) care a dărâmat ,,zidul de la mijloc care-i despărţea” unul de celălalt (Efeseni 2,11-17). Toţi urmează să fie mântuiţi numai prin Hristos, ,,prin har... prin credinţă” (Efeseni 2,4-10; cf. Romani 3,26-30). Pavel nu a spus iudeilor să nu practice circumcizia, dar dacă iudeul creştin al credinţei şi înţelegerii spirituale ar întreba: ,,Pentru ce, fiind un om al credinţei, mântuit prin Hristos prin har să circumcid pe copilul meu?” Răspunsul ar fi urmat să fie: ,,Pentru nici un motiv în Hristos, ci numai pentru fraţii tăi care încă nu înţeleg”. Aşa credea şi practica Pavel. Se poate spune, deci, că acuzaţiile iudaizanţilor împotriva lui Pavel erau false, dar că temerile lor cu privire la viitorul tuturor ritualurilor iudaice erau îndreptăţite.