20:7 În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.
În ziua întâi a săptămânii. În versiunea greacă, expresia este aceeaşi cu aceea din Matei 28,1 (vezi comentariul de acolo). Nu poate fi nici o îndoială că aceasta corespunde, în general, cel puţin, cu duminica noastră. Comentatorii au fost împărţiţi cu privire la faptul dacă adunarea de care e vorba a avut loc în seara de după duminică sau în aceea care a precedat-o. Aceia care favorizează părerea că era o adunare de duminică noaptea, atrag atenţia la faptul că Luca, fiind dintre neamuri, probabil folosea felul roman de calculare a timpului, care începea ziua la miezul nopţii. După o astfel de calculare, o adunare de seară în ziua întâi a săptămânii ar fi putut fi numai duminică noaptea. Faptul că ei folosesc expresiile: ,,ziua întâi a săptămânii”, ,,a doua zi”, lasă să se înţeleagă că plecarea lui Pavel a avut loc în a doua zi a săptămânii. Dacă lucrurile stau aşa, adunarea trebuie să fi avut loc duminică noaptea. Poate fi notat, de asemenea, că Ioan se referă la duminică noaptea, ca fiind ,,cea dintâi zi a săptămânii” (Ioan 20,19), în timp ce, potrivit cu calculul iudeu, era deja ziua a doua a săptămânii (vezi Vol. II, p. 101). E posibil ca Luca să folosească expresia în acelaşi sens, aici.
Alţi comentatori, între care Ellicott, Conybeare, Howson, şi A. T. Robertson, au preferat să înţeleagă că adunarea a avut loc în seara dinaintea duminicii. Întrucât după calculul iudaic, ziua începea la apusul soarelui, prin sistemul acela, partea întunecată a zilei întâi a săptămânii ar fi noaptea care precedă duminica, sâmbătă noaptea noastră. O astfel de calculare a dăinuit timp de secole printre creştini şi e raţional de a crede că Luca, fie că era dintre neamuri sau nu, ar fi putut să o folosească în naraţiunea lui. În acord cu aceasta, adunarea lui Pavel s-ar fi putut să fi început după apusul soarelui, sâmbătă seara, şi ar fi continuat în tot cursul nopţii. A doua zi, duminica, el ar fi mers pe jos la Assos.
Unii scriitori au văzut în pasajul acesta o indicaţie a ţinerii creştine timpurii a duminicii. Dacă Luca a folosit sau nu calcularea iudaică sau romană e relativ de mică importanţă pentru chestiunea aceasta, deoarece el spune lămurit că adunarea era ,,în ziua întâi a săptămânii”. Dacă el folosea calcularea iudaică, atunci seara dinaintea duminicii era considerată ziua întâi. Factorul însemnat aici în ce priveşte chestiunea ţinerii timpurii creştine a duminicii este dacă această adunare de ziua întâi reprezintă practica obişnuită creştină sau dacă s-a întâmplat să cadă în ziua întâi a săptămânii, numai pentru că a avut loc vizita lui Pavel.
O considerare a întregii naraţiuni nu procură nici un suport pentru ideea că Pavel a ţinut adunarea aceasta mai ales pentru că era ziua întâi a săptămânii. El fusese la Troa şapte zile; cu certitudine, el trebuie să se fi întâlnit cu credincioşii de mai multe ori. Acum el urma să plece şi era cât se poate de logic ca el să ţină o adunare finală, de rămas bun, şi să celebreze Sfânta Cină cu ei. Observaţia lui Luca cu privire la faptul că aceasta a avut loc în ziua întâi a săptămânii, în loc de a fi
o notiţă cu privire la o ţinere specifică a duminicii, e destul de în armonie cu întreaga serie de note cronologice cu care el îşi umple naraţiunea călătoriei sale (vezi cap. 20,3.6.7.15.16; 21.1.4.5.7.8.10.15). De aceea felul cel mai simplu de a vedea pasajul acesta ar părea să fie că adunarea a fost ţinută nu pentru că era duminică, ci pentru că Pavel ,,trebuia să plece” (cap. 20,7), că Luca include o relatare a adunării din cauza întâmplării cu Eutih şi că nota lui că era ,,ziua întâi a săptămânii” e doar o parte a raportului său cronologic, în continuarea călătoriei lui Pavel. În evaluarea pasajului acestuia ca dovadă a ţinerii timpurii creştine a duminicii, eminentul istoric bisericesc, Augustus Neander, observă:
,,Pasajul nu e pe deplin convingător, deoarece iminenta plecare a apostolului s-ar putea să fi unit mica biserică la o masă frăţească de despărţire, cu prilejul căruia apostolul a ţinut ultima lui cuvântare, deşi nu era o celebrare aparte a unei duminici, în cazul acesta.” (The History of the Christian Religion and Church, tr. Henry John Rose, vol. 1, p. 337).
Vorbea. [Predica,KJV.] Gr. dialegomai, ,,a conversa”, ,,a discuta”. În toate cazurile din NT, cu excepţia locului acestuia şi v. 9, verbul acesta e tradus ,,a disputa”, ,,a rezona” şi, o dată, ,,a vorbi”. Aici, la fel ca la v. 9, ar fi tradus mai bine ,,a ţine discurs”. Adunarea evident nu era o adunare bisericească obişnuită cu o predică, ci una liberă, la care interacţiunea şi conversaţia erau folosite pentru a răspunde la întrebări şi pentru a înlătura dificultăţile dintre creştinii din Troa şi pentru a le da învăţătură.
Până la miezul nopţii. Ei se adunaseră pentru serviciul de rămas bun de seara, dar bucuria comuniunii creştine şi faptul că apostolul urma să-i părăsească, au făcut ca discuţia să fie continuată mult peste limitele obişnuite. Fără îndoială că fraţii se bucurau din toată inima de ocazia pe care Pavel li-o oferea mai înainte de a le spune rămas bun.