2:4 Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.
Toţi s-au umplut. Aici e împlinirea ,,făgăduinţei Tatălui” (vezi cap.1,4.5), şi rodul celor zece zile de aşteptare cu rugăciune. Ucenicii fuseseră învăţaţi să se roage pentru Duhul (Luca 11,13). În noaptea care a urmat învierii, Hristos ,,a suflat asupra lor” şi spusese ,,Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22). Stăpânind profunzimile lăuntrice ale fiinţei lor şi stârnind fiecare capacitate a lor la activitate intensă, Duhul făgăduit a venit asupra lor. Acum ei au intrat în experienţa profeţilor, gândind şi vorbind cuvinte care nu erau ale lor (cf. 2Pet.1,2).
Nimeni nu trebuie să se gândească la faptul că numai apostolii au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Contextul conduce pe cititor să creadă că toţi cei care erau adunaţi, fără a le excepta pe femei, au fost părtaşi la împărţirea darului Duhului Sfânt. Dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Petru nu ar fi putut să facă aplicaţia din profeţia lui Ioel (Fapte 2,16-18).
Duhul Sfânt. Sunt multe referiri clare ale VT la Duhul lui Dumnezeu (Num. 24,2; Jud. 6,34; 1 Samuel 16,13; 2 Samuel 23,2; 2 Cronici 24,20; Psalmi 51,11; Isa.48,16; Ez.11,5; Ioel 2,28.29 etc.). Dar nici o manifestare a Duhului din VT nu se poate compara cu cea din Ziua Cincizecimii: 1) în identificare fără greş a Duhului, 2) în plinătatea revărsării, şi 3) în rezultatele care au urmat. Din această cauză Cincizecimea este adesea numită ziua de naştere a bisericii. Marile episoade din viaţa publică a lui Isus, naşterea Lui, botezul Lui şi primirea Duhului Sfânt, crucificarea Lui, învierea Lui, înălţarea Lui la cer, toate erau de importanţă supremă pentru planul de mântuire, dar revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a urmat după primirea cerească a marelui sacrificiu al lui Hristos şi aşezarea Lui pe tron (vezi AA 38, 39). Prin revărsarea Duhului Sfânt, biserica a fost împuternicită să facă pentru Hristos ceea ce nu se încercase niciodată mai înainte, predicarea veştii celei bune a mântuirii pentru toate popoarele pământului.
Aceasta n-a fost o simplă ,,mişcare” a Duhului. N-a fost doar o simplă ,,suflare” a Duhului. Ea a fost o umplere a ucenicilor, completa posedare a lor de către Duhul Sfânt. De atunci înainte biserica a fost unealta Duhului. Nu e nimic în raportul ulterior care să sugereze că vreunul din aceia care au fost luaţi în stăpânire de Duhul în ziua aceea memorabilă a pierdut vreodată acea luare în stăpânire. Generaţiile următoare de creştini, s-au depărtat tot mai mult de experienţa de la Ziua Cincizecimii, au devenit din ce în ce mai puţin receptive la darul divin şi a rezultat apostazia. Credincioşii de astăzi ar trebui să ia aminte la acest fapt solemn din istoria bisericii primare.
Început. Astfel este marcat efectul imediat al coborârii Duhului Sfânt asupra ucenicilor. N-a fost nici o amânare, nici o perioadă de ucenicie; ei ,,au început să vorbească” imediat.
Alte limbi. Sau, ,,diferite limbi”, adică limbi diferite de graiul lor matern. Cuvântul grec tradus limbi (glossai) aici şi în vers.11 se referă în primul rând la organul vorbirii, dar e folosit adesea cu referire la grai.
Capacitatea de a vorbi în limbi străine era un dar dat ucenicilor cu scopul special de a duce solia Evangheliei în lumea întreagă. Peregrini din cele patru colţuri ale pământului (vezi vers.9-11) erau adunaţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Aceştia, fiind iudei din diaspora (vezi harta de la pag.136; Vol. V, p.59-61), se poate să fi înţeles îndeajuns ebraica pentru a participa la slujbele de la Templu, dar se poate să nu fi fost în stare să priceapă aramaica în care ucenicii de obicei ar fi vorbit. Pentru binele lor şi pentru folosul acelora care ar fi primit solia prin ei, Duhul Sfânt a făcut în stare pe ucenici să proclame Evanghelia în mod fluent în limba peregrinilor. Aceasta era o minune majoră şi a împlinit una dintre ultimele făgăduinţe ale Domnului (vezi Marcu 16,17). Ea a înlesnit strângerea unei bogate recolte în ziua aceea (Fapte 2,41) şi a condus la răspândirea Evangheliei în toată lumea în anii care au urmat. Vezi şi Fapte 10,45.46; 1 Cor. 14.
Relatarea nu afirmă explicit că darul acesta al vorbirii în alte limbi a fost permanent, dar ar trebui să se reţină faptul că ceea ce Duhul a făcut cândva, El este în stare să repete ori de câte ori era nevoie (cf. AA 40).
Cum le da. Timpul verbului grecesc sugerează ideea de: ,,stăruia a le da”, ceea ce creează imaginea Duhului care dădea fiecărui vorbitor tot ceea ce avea nevoie. E probabil ca ucenicii să se fi adresat pe rând diferitelor grupe lingvistice şi că predica lui Petru (vers.14-36) ţinută întregii mulţimi să fi fost prezentată în rezumat de ceilalţi apostoli.
Duhul. Duhul a dat ucenicilor nu numai darul de a vorbi în alte limbi, dar şi solia de prezentat. Ei au vorbit sub directa îndrumare a Duhului.
Să vorbească. [,,Rostire, KJV; ,,A se rosti”, Nitz]. Gr. apophtleggomai, ,,a se exprima”. În LXX cuvântul acesta e folosit pentru a descrie profetizarea (1 Cronici 25,1, Ez. 13,19; Zah.10,2). Aici este folosit pentru a da ideea de vorbire clară, elevată, viguroasă, care a dus la convertirea a 3.000 de persoane într-o singură zi. În ce priveşte legătura dintre Ziua Cincizecimii şi ,,ploaia timpurie”, vezi Ioel 2,23.