2:44 Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.
Împreună. Acesta se poate referi fie la adunarea fizică laolaltă a credincioşilor, fie la unitatea lor de spirit.
Toate de obşte. A avea lucrurile de obşte nu era ceva neobişnuit în viaţa iudaică a timpului. Vizitatorilor la sărbătorile anuale adesea li se ofereau toate cele trebuincioase de către prietenii lor din Ierusalim. E clar însă că ceva mai mult de cât aceasta este implicat în afirmaţia lui Luca. Creştinii erau restrânşi la ei înşişi şi se întocmea o economie nouă, cea creştină. Totuşi, aceasta nu înseamnă instituirea a ceea ce se numeşte socialism creştin. Ea era probabil o continuare şi o dezvoltare a ,,pungii” comune, din Ioan 12,6; 13,29. Noii convertiţi ar fi fost cei mai dispuşi să împartă posesiunile lor materiale datorită iubirii lor proaspăt găsită pentru Hristos şi a unora pentru alţii şi a aşteptărilor lor zeloase a apropiatei reveniri a Domnului (Fapte 1,11). Nu era nici o constrângere în ce priveşte părtăşia (cap. 5,4). Era o împlinire literală a cuvintelor Domnului nostru (Luca 12,33) şi un act foarte natural pentru o societate nu întemeiată pe legea interesului personal şi al competiţiei, ci pe legea simpatiei şi a tăgăduirii de sine. Duhul lui Dumnezeu îşi arăta puterea, nu numai în darurile specifice, ci şi pe calea iubirii.
Nu e nici o dovadă că acest fel de viaţă a continuat în biserică pentru o durată oarecare de timp, cu excepţia actelor de binefacere pe care biserica fără îndoială le-a săvârşit la fiecare ocazie. În acelaşi timp, însă, biserica s-a deprins să facă discriminare în economia ei (2 Tes. 3,10; 1Tim. 5,8.16). Biserica din Ierusalim a ajuns să fie de repetate ori dependentă de belşugul bisericilor dintre neamuri, după cum se vede în Fapte 11,29. Nu e totuşi nevoie să se creadă că biserica din Ierusalim a ajuns să fie în felul acesta în lipsă din cauza extravaganţei lucrării ei de binefacere în anii timpurii, ci mai de grabă grelei persecuţii şi foametei pe care le-a suferit (vezi Fapte 11,27-30; Rom. 15,26; 1 Cor. 16,1-3).