2:1 În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Ziua. Autoritatea rabinică permitea iudeilor din Palestina o singură zi pentru celebrarea Zilei Cincizecimii, dar iudeilor din diaspora le erau rânduite două zile pentru această sărbătoare.
Cincizecimii. Gr. pentekostes, de la adjectivul însemnând ,,al cincizecilea”, o referire la cele cincizeci de zile dintre începutul Sărbătorilor Azimilor şi Sărbătoarea Celor dintâi Roade (Sărbătoarea Săptămânilor, sau Ziua Cincizecimii). Cele dintâi întrebuinţări ale acestui cuvânt grec pentru sărbătoarea ebraică a Săptămânilor apar în Tobie 2,1 (scrisă la c.250 de ani î.Hr.) şi 2 Macabei 12,32 (c.120 î.Hr.) astfel că acest cuvântul ajunsese să fie folosit printre iudei cu mulţi ani înainte de era creştină. În ce priveşte o tratare mai amplă despre Ziua Cincizecimii şi a locului ei în calendarul iudaic, vezi Exod 23,16; Lev. 23,16; cf. Vol. I, p.709; Vol. Ii, p.106, 108; Vol. V, diagrama 10, p. 233. Urmează un scurt rezumat de fapte relevante şi legătura lor cu revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, după cum urmează:
Datarea Cincizecimii depinde de data Paştelui. Paştele era ţinut la 14 Nisan. Ziua de 15 marca începutul Sărbătorii Azimilor, şi pe data de 16 era legănat înainte Domnului un snop din primele roade (din recolta de orz) (Lev.23,5-11). De la data de 16, erau calculate prin metoda inclusivă 50 de zile, şapte săptămâni care interveneau (Lev. 23,15.16). Această sărbătoare a ajuns să fie cunoscută ca Ziua Cincizecimii.
Întrucât în anul crucificării, 16 Nisan a căzut într-o duminică (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota 1), Ziua Cincizecimii, venind la 50 de zile mai târziu (şapte săptămâni şi o zi), ar cădea de asemenea duminica în anul acela. Totuşi, din cauza aceasta nu există o dovadă biblică pentru atribuirea de sfinţenie duminicii (cf. cele de la Matei 28,1).
Cincizecimea, dintre toate sărbătorile anului iudaic, atrăgea cel mai mare număr de peregrini din ţări depărtate. Primejdiile călătoriei pe mare şi pe uscat la începutul primăverii şi târziu toamna (vezi Fapte.27,9) împiedicau venirea oamenilor în număr mare la Paşte şi la Sărbătoarea Corturilor. Dar sezonul Cincizecimii era favorabil, şi la nici o altă sărbătoare nu ar fi fost de faţă la Iersualim reprezentanţi ai atât de multor naţiuni. Nu putea fi un timp mai potrivit ca acesta pentru ca Duhul Sfânt să producă cele mai mari efecte în rândul celor prezenţi. De asemenea, caracterul jertfelor care se aduceau la templu şi care erau mai ales de pace şi de consacrare, punea o amprentă de bucurie asupra acestei zile. Pâinea fiind fermentată, indica un spirit de uşurare şi comuniune printre cei care se bucurau împreună. Cincizecimea avea mult din aerul unei sărbători de strângere a recoltei. Chiar şi Pavel, cel mai puţin interesat în sărbătoriri (Rom.14,5), era nerăbdător să prăznuiască Cincizecimea la Ierusalim, în ciuda călătoriilor sale misionare în Asia şi Grecia (Fapte.18,21; 20,16).
Fiecare aspect al vechii Sărbători a Săptămânilor prezenta un înţeles simbolic care îi dădea o puternică valoare tipică pentru întreaga era creştină care avea să urmeze. Ca Sărbătoare a Celor dintâi Roade, aceasta era ocazia primei mari adunări din câmpurile care erau ,,albe…, gata pentru seceriş” (Exod 23,16; Ioan 4,35). La sărbătoarea aceasta, israeliţii, aducându-şi aminte că fuseseră robi în Egipt, puteau simţi din nou libertatea pe care le-o dăduse Exodul (Deuteronom 16,9-12) şi să fie scutiţi de munca de rob (Lev. 23,21). Astfel ea era un timp corespunzător pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu; şi ,,unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie” (1 Cor. 3,17). Duhul acesta urma să călăuzească biserica în tot adevărul şi îi va face pe toţi aceia care îl primesc, cu adevărat liberi (Ioan 8,32).
E lucru interesant de reţinut că rabinii, care au calculat intervalul dintre primul Paşte şi darea Legii pe Sinai, au tras concluzia că Dumnezeu a rostit Legea înaintea poporului (Exod 20,1) în ziua care mai târziu a fost ţinută ca zi a Cincizecimii. Prin tradiţia aceasta, sărbătoarea este considerată ca având un caracter comemorativ.
Ziua Cincizecimii a fost o zi mare în experienţa lui Israel şi era un simbol corespunzător al zilei celei mari care făcea să fie disponibil Duhul lui Dumnezeu pentru toţi aceia care se pregăteau să-L primească.
[,,Venise pe deplin”, KJV; ,,Fu împlinită”, Nitz]. Literal, ,,era împlinită”, sau ,,împlinită”. Cuvintele par să fie alese pentru a exprima faptul că ziua era în curs de ivire, în primele ceasuri ale dimineţii.
[,,Ei”, KJV]. Probabil cei 120 de alţi credincioşi care poate li s-au asociat.
Toţi împreună. [,,De comun acord”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea ,,împreună”. Aici, scriitorul doar afirmă că ,,ei erau toţi împreună”.
Deşi cuvântul grec nu spune că a fost ,,acord”, e lucru evident că exista unire printre ucenici. Geloziile date pe faţă în eşecul lor de a vindeca pe băiatul posedat de demoni (Luca 22,24) şi în refuzul de a-şi spăla unii altora picioarele (cf. Ioan 13,3-17; DA 643, 644), fuseseră toate îndepărtate din inima lor de chinurile răstignirii şi maiestatea înălţării. Domnul lor înviase în ziua aducerii snopului de legănat, care Îl preînchipuia pe Cel care era Pârga. În decursul unei perioade de 40 de zile El avusese contact repetat cu cei care mai aveau de aşteptat zece zile până la ziua aceea în care se va împlini ,,făgăduinţa Tatălui”. Ce urma să aducă la iveală această făgăduinţă? Cele zece zile de aşteptare fuseseră zece zile de rugăciune care trebuie să caracterizeze poporul lui Dumnezeu ori de câte ori ei aspiră la o experienţă specială cu Domnul sau aşteaptă de la El o revărsare a puterii Sale. Tot ce strică o astfel de unire sau ar pune piedici Duhului care face lucrarea lui Dumnezeu pentru poporul Său trebuie să fie înlăturat.
În acelaşi loc. [,,Într-un loc”, KJV; ,,La un loc”, Nitz]. Poate aceeaşi mare încăpere de sus în care fusese luată Sfânta Cină (Luc.22,11-14), ar fi putut să fie aceeaşi cu locul unde ucenicii fuseseră adăpostiţi după crucificare şi la care ei se reîntorseseră după înălţarea lui Isus la cer (vezi Fapte 1,13). Unii susţin că ucenicii poate se adunau în una din încăperile Templului, pe care Iosif (Antiquities viii.3.2 [65. 66]) îl numeşte oikoi, ,,case”, şi care putea fi folosit de grupe de prieteni sau membri ai unei asociaţii la data unei sărbători. Dar pare puţin probabil ca ucenicii să fi riscat să fie văzuţi împreună într-un loc atât de public ca incinta Templului. Vezi harta cu răspândirea diasporei evreieşti