17:30 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;
Nu ţine seama. [Închide ochii la, KJV; Trecând cu vederea, Nitz.] Gr. hupereidon, ,,a trece cu vederea”. Expresia engleză aşa cum este folosită acum, sugerează nu numai toleranţă, ci şi o închidere a ochilor la rău, dar şi trecerea lui cu vederea. Pavel scotea oarecare mângâiere din gândul că ignoranţa reducea vina lumii păgâne şi, în felul acesta, pedeapsa cuvenită ei. În veacurile trecute ale lumii, fusese o ,,trecere cu vederea” (paresis) a păcatelor oamenilor, prin aceea că nu căzuse asupra păcătoşilor o răsplată deplină. Lucrul acesta era datorat răbdării lui Dumnezeu (vezi Romani 3,25). În marea Lui îndurare, Domnul acordase iertare oamenilor, cu condiţia pocăinţei, datorită jertfei ispăşitoare a lui Hristos.
Vremurile de neştiinţă. Propoziţia spune literalmente, ,,timpurile de neştiinţă deci”. Cuvântul folosit aici pentru ,,neştiinţă” (agnoia) şi cuvintele pentru ,,necunoscut” şi ,,fără să cunoaşteţi” din v. 23 provin din aceeaşi rădăcină şi ilustrează textura densă a cuvântării lui Pavel. El caracterizează şi, în parte, scuză întreaga perioadă precreştină ca fiind întemeiată pe lipsa de cunoştinţă, îndeosebi de cele divine.
Porunceşte. Sau ,,proclamă”, ,,anunţă”, ,,declară”.
Acum. [Dar acum, KJV.] Nu există cuvânt pentru ,,dar” în original. Totuşi, expresia greacă scoate în evidenţă contrastul dintre vremile trecute de neştiinţă şi timpul prezent de iluminare, introdus de predica de felul celei a lui Pavel.
Tuturor oamenilor de pretutindeni. O expresie cuprinzătoare care include fiecare fiinţă omenească şi se armonizează cu natura universală a însărcinării evanghelice (cf. Matei 24,14; Marcu 16,15).
Să se pocăiască. Dumnezeu a scos în evidenţă păcătoşenia omului, dar îndurarea Lui bogată a făcut cu putinţă iertarea lui, cu condiţia pocăinţei.
La punctul acesta din cuvântarea lui Pavel, reacţia atât a stoicilor, cât şi a epicurienilor care urmăriseră gândul lui Pavel urma să sufere o schimbare. Epicurianul putea să regrete greşelile pe care le făcuse în alergarea lui după plăcere. Dar o schimbare, aşa cum o cerea pocăinţa – o schimbare a minţii şi o scârbă faţă de trecutul personal, o hotărâre de a trăi la un nivel superior în viitor – era cu totul străină de gândurile sale. Stoicii, pe de altă parte, acceptau consecinţele acţiunilor lor cu senină apatie. Ei mulţumeau că nu erau ca alţi oameni, că fuseseră în stare ca, prin propriile lor eforturi, să ajungă la perfecţiune etică. Dar ideea pocăinţei încă nu răsărise asupra gândurilor lor (cf. Marcus Aurelius Meditaţii i. 1-16).