17:18 Unii din filosofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el. Şi unii ziceau: Ce vrea să spună palavragiul acesta? Alţii, când l-au auzit că vesteşte pe Isus şi învierea, ziceau: Pare că vesteşte nişte dumnezei străini.
Filosofii. Literal ,,iubitori de înţelepciune”, un termen folosit de aceia care se consacrau căutării înţelepciunii sau ştiinţei.
Epicurieni. Cele două şcoli filosofice, epicurianismul şi stoicismul, erau la data aceasta marile reprezentante ale gândirii greceşti. Epicurianismul şi-a luat numele de la întemeietorul lui, Epicur, care a trăit o viaţă lungă şi liniştită, la Atena, cam de la 342 î.Hr. până la 270 î.Hr. În armonie cu voia întemeietorului lui, adunările erau ţinute într-o grădină şi din această cauză, epicurienii erau uneori cunoscuţi drept Şcoala Grădinii. Speculaţiile lui Epicur cuprindeau atât o soluţie fizică, cât şi una etică a problemelor universului. În tovărăşia cu cei mai mulţi gânditori ai vremii, el respingea politeismul popular, la care îndrăznea să renunţe pe faţă şi gândea că zeii, în serenitatea lor, erau prea depărtaţi de oameni pentru a fi preocupaţi de întristările sau păcatele oamenilor. Ei nu aveau nevoie nici de sacrificii, nici de rugăciuni. Marele rău al lumii era superstiţia care robea mintea celor mai mulţi oameni şi era sursa celor mai multe crime şi a celei mai mari părţi din mizerie. Scopul omului era ajungerea la fericire şi cel dintâi pas către ea era emanciparea cu privire la ideea pedepsei viitoare. Experienţa arăta că ceea ce oamenii numesc fericire este adesea mai mult decât echilibrat de durerea ce urmează; în consecinţă, el gândea că trebuie să se evite excesele senzuale. Viaţa lui Epicur însuşi pare să fi fost marcată de stăpânire de sine, bunătate, generozitate, evlavie şi patriotism (Diogene, Laertius x. 10). Dar el privea legile omeneşti ca simple aranjamente convenţionale şi nu găsea nici un loc pentru o lege morală superioară. De aceea fiecare om era lăsat să arbitreze asupra legalităţii propriilor sale plăceri, iar cei mai mulţi oameni alegeau o viaţă de tihnă şi mulţumire de sine. Uneori, dar mult prea rar, gândirea îngrijită echilibra o tendinţă epicuriană de a cădea în animalism. Mai adesea, cei care se devotau lăsării în voia simţului apetitului, pe de o parte şi a libertăţii sexuale, pe de altă parte, procurau triste expuneri ale adâncimii degradării la care o astfel de filosofie îngăduia oamenilor să se afunde.
Lui Epicur i s-a pus în seamă prevederea unora din aşa numitele descoperiri ale ştiinţei moderne, în domeniul fizicii. El excludea atât ideea de creaţiune, cât şi pe aceea de control. El gândea că materia a existat din totdeauna şi că atomii infiniţi, din care era compusă materia, intraseră printr-un proces de atracţie şi respingere, în multiple combinaţii din care a ieşit lumea naturii, aşa cum o văd oamenii. Poemul lui Lucreţiu, De Rerum Natura, e probabil expresia cea mai înălţătoare a acestui sistem negativ şi într-adevăr ateist, deoarece posedă o oarecare nobleţe de protest plin de indignare la adresa superstiţiei care ţinea în stăpânire, lumea păgână.
Poezia epicuriană dă exemple caracteristice de învăţătura etică a acestui sistem. Horaţiu spune: ,,Încetează a întreba ce va aduce ziua de mâine şi socoteşte ca un câştig ceea ce acordă Fortuna în fiecare zi.” (Odes i. 9; ed. Loeb, 29).
,,Dă pe faţă înţelepciune. Limpezeşte vinul şi, întrucât viaţa e scurtă, scurtează nădejdile care se întind departe! Chiar şi în timp ce vorbim, timpul invidios a trecut cu repeziciune. Strânge roadele de astăzi, punând cât mai puţină încredere în ceea ce e mâine!” (Ibid. 11; ed. Loeb, p. 33).
Acum Pavel era adus faţă în faţă cu filosofia aceasta. În v. 22-31, aflăm cum a tratat-o. El a afirmat personalitatea lui Dumnezeu drept Creator, Cârmuitor, Părinte; forţa obligatorie a legii divine scrise în inimă, nobleţea unei vieţi înălţate mai presus de o frenetică umblare după plăceri şi cheltuială nu pentru sine, ci pentru alţii şi Dumnezeu. În cele din urmă, el a atras atenţia la răspunderea morală a omului, în lumina învierii şi judecăţii. O astfel de învăţătură aşeza pe apostol separat de susţinătorii filosofiei superioare.
Stoici. Această şcoală de filosofie şi-a luat numele nu de la fondatorul ei, Zenon (c. 340 – c. 260 î.Hr.) din Citium, în Cipru, ci de la Stoa Poikile, porticul pictat din Agora din Atena, unde Zenon obişnuia să înveţe. Josephus (Viaţa 2 [12]) afirmă că sunt puncte de asemănare între stoici şi farisei. Într-adevăr se poate spune că atitudinea lor faţă de viaţa morală a păgânismului la data aceasta prezenta mulţi factori similari cu aceia ai fariseismului. Ei învăţau că adevărata înţelepciune constă din a fi stăpânul, şi nu sclavul, împrejurărilor. Lucrurile care nu sunt în puterea noastră nu trebuie să fie nici poftite, nici evitate, ci trebuie să fie acceptate cu calm. Căutătorul de înţelepciune era învăţat să fie indiferent la plăcere, ca şi la durere şi să păstreze o neutralitate intelectuală. Teologia stoică era mai nobilă decât aceea a epicurienilor. Stoicii concepeau o minte divină care străbătea universul şi orânduia treburile lui. Ei recunoşteau autoritatea ei în treburile naţiunilor şi în viaţa oamenilor, în parte, totuşi deţineau o credinţă practică în libertatea voinţei omului. Manualul de etică, o relatare a filosofiei lui Epictet, fostul sclav, şi Meditaţiile lui Marc Antoniu, împăratul, arată cum sclavul şi împăratul sunt, într-un anumit sens, consideraţi egali, în acord cu acest sistem filosofic. Scrierile lui Seneca arată că etica stoicilor era similară cu aceea a creştinilor. Mulţi dintre stoici au devenit tutori pentru fiii unor familii nobile şi au exercitat o influenţă comparabilă cu aceea a confesorilor iezuiţi, în Europa sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Erau mai multe inconveniente pentru eficienţa filosofiei lor: 1) ţintind la o lipsă de interes pentru ei înşişi, au pierdut simpatia şi pentru alţii; 2) aspirând la o perfecţiune etică prin acţiunea propriei lor voinţe, susţineau în mod greşit că oamenii erau în stare să-şi lucreze propria lor mântuire; 3) accentuând viaţa perfectă, idealul superior – ca şi fariseii – făceau din ea o mască pentru o viaţă egoistă şi coruptă. Asemenea fariseilor, ei erau prea adesea ,,făţarnici” (sau ,,cabotini”), jucând un rol în faţa lumii, la care caracterul lor lăuntric nu corespundea. În limbajul satiricului, ,,oamenii care maimuţăresc Curiile şi trăiesc ca Bacanalele îndrăznesc să vorbească despre morală.” (Juvenal, Satire ii. 2, 3; Loeb ed., p. 17).
Evident erau numeroase puncte de asemănare între reprezentanţii mai buni ai acestei şcoli şi Pavel. Totuşi, chiar şi pentru ei principiile fundamentale pe care el le reprezenta ar fi părut un vis zadarnic. Când Pavel a vorbit despre Isus şi despre înviere, despre judecata viitoare, stoicii s-au sustras de la gândul că aveau nevoie de iertare şi răscumpărare.
Intrat în vorbă. [Întâmpinat, KJV.] Gr. sumballo, ,,a aduce laolaltă”, nu neapărat cu intenţia rea, ci ca o întâlnire ocazională.
Palavragiul. [Flecar, KJV; Vorbăreţ, Nitz.] Gr. spermologos, literal, ,,culegător de seminţe”, adesea folosit cu privire la păsări care ciugulesc seminţe împrăştiate. Aici, filosofii aplicau termenul la Pavel, ca unul care, după ce a ciugulit frânturi împrăştiate de ştiinţă, era sârguincios să instruiască pe cei care erau mai bine informaţi.
Isus. Mântuitorul era tema constantă a predicii apostolice (cf. cap. 2,22; 3,13; 5,30, 42; 8,5, 35; 9,20; 11,20; 13,23 etc.). Pavel proclamă curajos pe acelaşi Isus, intelectualilor sceptici ai Atenei.
Învierea. Aceasta era de asemenea predicarea bisericii timpurii (cf. cap. 2,24; 3,15; 4,2, 10; 10,40; etc.). Pavel avea experienţa personală pentru a dovedi învierea lui Hristos, deoarece el conversase cu Domnul înviat (cap. 9,4-6). Dar apostolul învăţa şi învierea finală a tuturor oamenilor (cf. la Fapte 17,32; 1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,14-16) şi aceasta este ceea ce a pus în uimire pe filosofii Atenei. Ei deja credeau în nemurirea sufletului, dar erau uimiţi să audă pe cineva că învaţă învierea literală a trupului. În 1 Corinteni 15,35-44, vedem natura obiecţiunilor ridicate împotriva acestei doctrine şi felul în care Pavel a răspuns la ele.
Dumnezei străini. Cuvântul grec tradus aici ,,dumnezeu” (daimonia) e folosit de scriitorii NT pentru ,,demoni” sau ,,draci” (vezi Mar. 1,23), fiinţe supranaturale rele, nevrednice de închinarea omului. Dar scriitorii păgâni foloseau daimonia pentru un ordin inferior de fiinţe divine, nu în mod necesar rele, care pretindeau adorarea oamenilor. Era una dintre acuzaţiile aduse împotriva lui Socrate, acuzaţie pe temeiul căreia a fost condamnat, că introducea noi daimonia (Xenofon, Memorabilia i. 1. 1, 2). Dar atmosfera intelectuală de la Atena se schimbase de la moartea lui Socrate, deoarece ceea ce agita pe oponenţii lui Pavel nu era mânia, ci curiozitatea. Ei nu atacau pe Pavel pentru învăţătura lui; în mijlocul abundenţei idolilor, ei probabil nu simţeau nici o dificultate în a îngădui un loc lui Isus, cu condiţia ca El să nu caute să doboare propriile lor divinităţi.
S-a socotit de unii că atenienii, folosind cuvântul plural ,,dumnezei”, înţelegeau că ,,Isus” era o divinitate nouă şi Anastasis (cuvântul grec pentru ,,înviere”), o alta. Atenienii dedicaseră temple şi altare Concordiei şi Epimenide îi îndemnase să înalţe altare Insolenţei şi Dizgraţiei (Cicero De Legibus ii. 11), cei doi demoni pe care ei îi învinovăţeau că au adus cetatea lor la ruină. Ar fi fost natural pentru greci să-şi închipuie pe predicatorul creştin ca un prezentator de ,,divinităţi” noi. Ei de asemenea au văzut că el avea mai multe de spus decât auziseră ei până aici.