15:20 ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.
Scrie. Gr. epistello, ,,a trimite o solie”, ,,a scrie o scrisoare” (vezi Evrei 13,22). Solii trimişi de apostoli au luat cu ei decizia scrisă a conciliului (vezi Fapte 15,23).
Să se ferească. (,,Să se abţină”, KJV). Decizia era esenţial practică (vezi v. 19). O dată cu acceptarea unui mai mare discernământ teologic, chestiunea consumării de carne jertfită idolilor a fost mai târziu privită într-o lumină oarecum diferită (vezi mai jos, la ,,pângăririle idolilor”). Dar, în împrejurările momentului, decizia aceasta mergea atât de departe cât simţea biserica că e bine să meargă. Neamurile nu puteau decât să fie mulţumite, întrucât nu li se impunea nici o povară extremă şi cei cu tendinţe fariseice nu puteau tăgădui că neamurile fuseseră cu adevărat convertite. Cerinţele stipulate păreau să fie acceptabile pentru iudeii creştini.
Pângăririle idolilor. Având în vedere faptul că exprimarea oficială scrisă a Conciliului din Ierusalim se declara contra ,,lucrurile jertfite idolilor” (Gr. eidolothuta, [,,lucruri”] oferite iolilor”, v. 29), e probabil lucrul cel mai bun de a înţelege ,,pângăririle idolilor” de aici în sensul specific al hranei (şi băuturii) care fusese jertfită dumnezeilor păgâni. În religia greacă şi romană, carnea era prezentată în mod obişnuit zeităţilor în temple. Totuşi, numai o mică parte din ea era pusă pe altar. Restul era sau consumat de cei care trăiau în legătură cu templul sau trimisă la piaţă spre vânzare. În ochii iudeilor stricţi, o asemenea hrană era pângărită. În felul acesta o judecată atribuită lui Rabi Akiba (c. anul 100 d. Hr) declara: ,,Carnea care e dusă într-un loc de idoli e îngăduită [a scoate vreun folos din ea], dar aceea care e scoasă afară e oprită, deoarece e [privită] ca ,,jertfe ale mortului” (Mişna Abodah Zarah 2,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 115). La fel o altă reglementare din Mişna (codificată c. 250 d.Hr.) declară cu privire la vinul jertfit unui idol: ,,Yen nesek (vin de libaţie) e oprit şi face (alt vin) să fie oprit chiar şi cea mai mică cantitate. Vinul (amestecat) cu vin şi apă cu apă (descalifică) chiar şi prin cea mai mică cantitate. Vin (amestecat) cu apă şi apă cu vin (descalifică atunci când e oprit) deşi dă gust specific amestecului. Aceasta este regula generală: cu aceleaşi feluri (amestecătura e descalificată) chiar şi prin cantitatea cea mai mică, dar cu o specie diferită (e descalificată când elementul prohibit) dă gust specific” (Ibid 5,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 349). În consecinţă, un iudeu strict niciodată nu cumpăra carne în piaţa liberă, ci numai de la un măcelar iudeu. Când călătorea, o făcea cu kophinos-ul, sau coşul său în spinare, îşi ducea hrana cu sine (vezi Marcu 6,43). Juvenal se referă la ,,Iudei, care posedă un coş şi un mănunchi de fân ca echipament total al lor” (Satire, III, 13,14, ed. Loch, p. 33).
Având în vedere acest puternic sentiment iudaic, conciliul a considerat că e bine să ceară creştinilor dintre neamuri să se ferească de lucrurile jertfite idolilor. Această prevedere ar fi cerut multă lepădare de sine. Convertitul urma să refuze invitaţii la multe ocazii festive, sau dacă era de faţă, să refuze a mânca. Un om cu conştiinţa atentă de asemenea urma să refuze a mânca alimente puse înaintea lui într-o casă particulară, afară de cazul că era încredinţat că ea nu fusese jertfită într-un templu. În acelaşi timp, restricţia aceasta avea valoare practică de a feri pe creştinii dintre neamuri de ispita de a se angaja în ritualuri păgâne, la care gustarea hranei şi a băuturii rituale era
o parte esenţială a cultului. Dacă nu era de mâncat nimic jertfit unui idol, creştinul conştiincios putea înţelege că chiar şi ritualul de formă de a gusta din hrană şi de a bea la altarul împăratului era interzis. Lucrul acesta pare să fi fost o problemă pe vremea scrierii Apocalipsului (vezi Apoc. 2,14).
La câţiva ani după Conciliul din Ierusalim, restricţia aceasta a întâmpinat oarecare împotrivire. La Corint, oamenii pretindeau dreptul de a mânca ceea ce alegeau şi Pavel a admis, teoretic, dreptul de a cumpăra hrană din piaţă indiferent dacă ea fusese oferită mai înainte într-un templu, întrucât ,,un idol nu e nimic”. Dar susţinea restricţia pe temeiul iubirii frăţeşti şi a respectării scrupulelor altora ( 1 Corinteni 8,10; vezi Romani 14).
De curvie. Ar părea surprinzător la început să se găsească o regulă morală plasată la un loc cu restricţii care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era şi moral în măsura în care era bazat pe porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfrânare, Legea levitică era pe bună dreptate strictă faţă de orice formă a acestei nelegiuiri (Levitic 18,20, 10-21).
Păcatul curviei, cuprinzând lipsa oricărui respect pentru igiena feminină, era un rău atât de răspândit, încât poate fi considerat aproape o caracteristică a vieţii greco-romane. Idolatria şi curvia erau uneori unite în cultul păgân. Aşa cum era cu preotesele Afroditei la Corint şi Pafos, prostituţia era adesea o parte a idolatriei. Omul care participa la templu exprima presupusa lui credinţă în zeiţa astfel adorată. Păcatul desfrânării era ceva îngăduit şi chiar ceva obişnuit pentru păgâni. Pentru motivul acesta, creştinul iudeu ar fi dorit să ştie că cei convertiţii dintre neamuri intraseră într-o viaţă nouă şi curată (vezi 1 Corinteni 6,15; Apocalipsa 2,14). De aceea la Conciliul de la Ierusalim, creştinismul a făcut primul lui pas public pentru susţinerea unor standarde morale înalte, nu numai prin învăţătura lui generală, ci şi printr-o regulă specifică trasată pentru conduita membrilor lui.
Dobitoace sugrumate. (,,Lucruri sugrumate”, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf.
p. 10) pentru omiterea cuvintelor, ,,şi de lucruri sugrumate”. În VT nu e o oprelişte clară contra mâncării de ,,dobitoace sugrumate”. Totuşi, principiul cuprins pare să fie acelaşi ca şi cel din interdicţia – interzicerea consumării sângelui. Animalele sugrumate nu ar fi eliminat sângele şi astfel ar fi fost inacceptabile ca hrană (vezi Levitic 17,13.14). Declaraţia lui Iacov poate de asemenea să fi fost bazată şi pe restricţiile mozaice contra cărnii animalelor care mureau de la sine sau care fuseseră ucise de un alt animal (Levitic 17,15; Deuteronom 14,21). Astfel de restricţii erau ţinute de biserica primară aşa cum a mărturisit Tertulian (mort c. anul 230 d. Hr.) care, scriind păgânilor declară: ,,Roşiţi pentru căile voastre rele în faţa creştinilor, care nu au nici măcar sânge de animale la mesele lor de alimente simple şi naturale pentru că se feresc de dobitoace sugrumate ca să nu se pângărească, datorită sângelui încă neeliminat din trupul acestor animale” (Apologia 9, ANF, vol 3,
p. 25). La fel, o veche orânduire din Biserica Răsăriteană porunceşte: ,,Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau de fapt oricine din catalogul sacerdotal consumă carne cu sânge sau animale care au fost sfâşiate de fiare să fie demis, deoarece lucrul acesta a fost interzis de lege. Dar, dacă e cineva dintre laici, să fie suspendat”. (Apostolic Canon, 63, ANF, vol. 7, p. 504). Vechea tradiţie iudaică declara că atunci când grumazul unui animal era frânt, sângele se scurgea în picioare, în aşa fel că nu putea să fie scos nici cu folosirea sării (Talmud Hullin 113a , Ed. Soncino, pag. 621,622).
De sânge. Interzicerea folosirii sângelui ca aliment a fost făcută de îndată ce carnea de animale a fost permisă ca aliment pentru oameni (Geneza 9,4) şi a fost adeseori repetată în legea mozaică (Levitic 3,17; 7,26; 17,10; 19,26). Consumarea de sânge era socotită un păcat împotriva Domnului pe vremea lui Saul (1 Samuel 14,33). Alimente pregătite cu sânge erau obişnuite la mesele atât ale grecilor, cât şi ale romanilor. De pildă aceasta se găseşte în Omer: ,,Aici la foc sunt aşezate burţi de capre, pe care le-am pus acolo pentru cină, după ce le-am umplut cu grăsime şi sânge. Acum oricare din cei doi câştigă şi se dovedeşte omul cel mai bun, să se ridice şi să-şi aleagă pe oricare vrea din acestea” (Odyssey, XVII, 44-49; ed. Loeb, vol. 2, pag. 199,201).
Păgânii erau obişnuiţi ca la mesele lor să bea sânge amestecat cu vin. Iosif, vorbind din punct de vedere al iudeilor din secolul I d. Hr., declară că ,,sânge de orice fel el (Moise) a oprit să fie folosit ca hrană, considerându-l ca suflet şi spirit” (Antiquities, III, 11.2 (260), ed. Loeb, vol. 4, p. 443). Atitudinea iudeilor faţă de interdicţia aceasta poate să fie văzută dintr-o publicaţie atribuită lui Rabi Shim`on ben Azzai (c. anul 110 d. Hr.): ,,În Tora sunt 265 oprelişti şi printre toate legile nu e nici una ca aceasta … dacă Scripturile vă îndeamnă în felul acesta cu privire la interzicerea sângelui (Deuteronom 12,23), în comparaţie cu care nu e vreuna mai uşoară printre toate poruncile, cu cât mai mult aceasta se aplică la tot restul poruncilor!” (Sifra, Deuteronom 12,23; citat în Stoack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrash, vol 2, p. 734). Prohibirea sângelui ar putea să fie considerată cea mai uşor de ţinut din toate poruncile şi ajută să se facă înţeles sentimentul creştinilor iudei de la Ierusalim ca şi convertiţii dintre neamuri să rămână la ea. Timp de câteva secole, cel puţin în unele regiuni, biserica creştină timpurie pare să se fi ţinut de regula aceasta (vezi mai sus la ,,dobitoace sugrumate”). În acelaşi timp, mai ales în Apus, pare să se fi făcut o încercare pentru a prezenta restricţiile Conciliului din Ierusalim ca fiind doar interdicţii morale. Astfel Irineu (c. anul 185) citează pasajul prezent după cum urmează: ,,Ca să le fie impus, ca ei să se ferească de uşurătăţile idolilor, de curvie şi de sânge; şi tot ce ei doresc să nu li se facă lor, să nu facă ni ei altora” (Against Heresies, III, 12,14; ANF, vol 1, pag. 435, 436). Dintr-un asemenea punct de vedere ,,sânge” era interpretat ca vărsarea de sânge omenesc, adică, ucidere, e clar din Tertulian (mort c. anul 230, d. Hr. ) care explică: ,,Interzicerea cu privire la ,,sânge” urmează să o înţelegem a fi (o interzicere) mult mai mult o interzicere cu privire la sânge omenesc” (On Modesty, 12; ANF, vol. 4 pag. 86). Vezi Geneza 9,4.