15:1 Câţiva oameni, veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.
Câţiva oameni. (,,Anumiţi oameni”; KJV). Emisarii disensiunii nu sunt numiţi. Pare să fi fost farisei care deveniseră creştini (vezi v. 5).
Veniţi din Iudeea. (,,Au coborât din Iudea”, KJV). Adică, din Iudeea la Antiohia. Aceşti noi învăţători veneau de la centrul autorităţii apostolice, dar după câte se vede fără permisiunea de a-şi propovădui învăţătura.
Învăţaţi pe fraţi. Biserica din Antiohia era o organizaţie cosmopolită, alcătuită din iudei, prozeliţi dintre neamuri şi membri convertiţi direct de la păgânism (cf. cele de la cap. 11,19.20). În plus, Pavel şi Barnaba, personajele de seamă în lucrarea de predicare pentru neamuri, erau cu vază acolo şi fuseseră delegaţi de acea biserică. Din motivele acestea şi pentru că biserica antiohiană era una din cele mai apropiate de Iudeea, cuprinzând membri dintre neamuri în mare număr, în mod natural acolo a apărut întrebarea cum să se procedeze cu neamurile din punct de vedere al rânduielilor iudaice.
Tăiaţi împrejur. Vezi cap. 7,8. Această cerere dovedeşte ceea ce nu e spus lămurit în altă parte, că Pavel şi Barnaba nu ceruseră convertiţilor lor dintre neamuri să fie circumcişi. Aici începe relatarea celei dintâi mari controverse din biserica creştină. Ea trebuia, cu siguranţă, să apară de îndată ce creştinismul s-ar fi întins dincolo de Palestina. Primii convertiţi la creştinism fuseseră iudei, dar ei păstraseră cea mai mare parte din practicile şi prejudecăţile religiei în care fuseseră crescuţi. De aceea, ei erau şocaţi să vadă persoane dintre neamuri că intră în biserica creştină fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi deplini la iudaism. Convertirea lui Corneliu şi chiar aceea a etiopianului sau a samaritenilor ar fi putut să pară că ar fi rezolvat chestiunea. Aceia care acum ridicau obiecţiuni poate ar fi fost dispuşi să accepte pe Corneliu şi casa lui în biserică. Dar probabil ei argumentau că îndrumarea Duhului Sfânt făcuse o excepţie în cazul lui Corneliu care nu altera regula circumciziunii. Din această cauză ei declarau că aceia care erau aduşi în biserică prin botez, sub clara conducere a Duhului Sfânt, trebuiau acum să fie circumcişi.
Agitatorii aceştia au venit la Antiohia, pretinzând că vorbesc în numele lui Iacob, conducătorul bisericii din Ierusalim. Dar Iacob a tăgăduit hotărât că i-ar fi autorizat să facă lucrul acesta (v. 24). Totuşi, întrucât el pare să fi fost un susţinător al ritualului şi obiceiurilor iudaice în viaţa lui personală (cf. Galateni 2,12), ei probabil s-au simţit îndreptăţiţi să-l identifice cu învăţătura lor. Ei susţineau că circumcizia făcea parte din Lege şi că dacă ea era neglijată sau refuzată, întreaga Lege era călcată. Ei nu erau nici pregătiţi, nici dispuşi să recunoască adevărata legătură dintre Hristos şi Lege. Iudaizanţii au scos la iveală la Antiohia o chestiune care s-a dovedit o cauză continuă de disensiune, şi care şi-a lăsat amprentele pe cea mai mare parte din scrierile NT, şi chiar pe literatura postapostolică.
Se poate ridica întrebarea de ce Domnul nu a anticipat asemenea întrebări, ca aceasta, în timpul lucrării Sale pe pământ. El nu S-a ocupat cu ea în mod specific, dar a pus un accent general asupra religiei adevărate ca fiind aceea a sufletului şi nu a păzirii exterioare. Hristos a pus o bază vastă şi a enunţat principii şi nu dogme de amănunt. Biserica urma să fie condusă pas cu pas în tot adevărul de Duhul Sfânt (Ioan 16,13). Aceasta nu însemna ca biserica să-şi dezvolte o tradiţie cu autoritate. Dar arăta că biserica avea să descopere şi să experimenteze o lumină nouă. Creştinismul a avut de rezolvat multe probleme când s-au ivit noi dezvoltări, dar aceasta nu trebuia să se facă schimbând învăţăturile şi exemplele Scripturilor (Romani 15,4). Lumina nouă, cu soluţionarea problemelor neprevăzute, urma să vină pe urma cercetării sporite a adevărurilor Scripturii şi prin aplicarea principiilor biblice la lucrarea bisericii.
După obiceiul lui Moise. (,,Felul lui Moise”, KJV). Sau ,,obiceiul lui Moise”. Practica era mai mult decât un ,,fel” în sensul de ,,modă”. Circumcizia fusese dată lui Abraam, de Dumnezeu (Geneza 17, 10-13) şi fusese confirmată lui Moise (Levitic 12,3; cf. Ioan 7,22).
Nu puteţi fi mântuiţi. Aici era miezul problemei. Circumcizia nu putea fi cerută neamurilor pe temeiul vechimii obiceiului şi nici ca o condiţie de a fi membru al bisericii. Iudaizanţii o prezentau ca un pas necesar spre mântuire. Totuşi Dumnezeu ,,deschisese neamurilor uşa credinţei” (cap. 14,27),
o dezvoltare care nu putea decât să demonstreze că ritualurile ceremoniale nu mai erau necesare. Conciliul de la Ierusalim