14:20 Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate. A doua zi, a plecat cu Barnaba la Derbe.
Ucenicii. Adică, noii credincioşi. Evident ei fuseseră neînstare să prevină atacul, dar au mers până la locul unde Pavel a fost târât inconştient, cu gândurile triste probabil preocupate de felul cum să-i facă o înmormântare respectoasă. E logic de a crede că Timotei, pentru care aspra experienţă a lui Pavel urma să fie atât o somaţie la serviciu, cât şi un exemplu de devoţiune, a fost martor la împroşcare cu pietre (AA 184, 185). Poate că şi Lois şi Eunice au fost de faţă în grup, mai întâi jelind, dar mai apoi bucurându-se când au descoperit că iubitul lor învăţător nu era mort.
S-a sculat. Trezirea lui Pavel din leşin şi dovada lui imediată de vigoare şi îndrăzneală de a intra în cetate din nou, trebuie să fi fost privită ca un miracol. Faptul că cineva care fusese împroşcat cu pietre şi lăsat ca mort de o gloată sălbăticită să-şi revină şi să se mişte ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, era o şi mai impresionantă dovadă de puterea lui Dumnezeu, de cum fusese vindecarea ologului.
A doua zi a plecat. Deşi scăpat în chip providenţial de la moarte, Pavel, fără îndoială, şi-a dat seama că dispoziţia populaţiei nu se schimbase faţă de el şi că, pentru un timp, lucrul cel mai bun era să părăsească cetatea. El a mai făcut cel mult încă două vizite la Listra (vezi v. 21; cap. 16,1).
Cu Barnaba. Barnaba nu fusese un astfel de subiect al geloziei din partea iudeilor. Deşi puterea lui era mare ca ,,fiu al mângâierii”, sau ,,al îmbărbătării” (vezi cap. 4,36), evident nu fusese atât de demonstrativ ca Pavel, colegul său.
La Derbe. Vezi v. 6.