11:18 După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.
S-au potolit, au slăvit. Sau, ,,s-au liniştit şi au început să slăvească”. Deosebirea în timp a celor două verbe greceşti arată că ei mai întâi ,,s-au potolit” şi apoi au început o continuă exprimare de laudă. Totuşi, pot fi citite dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru exprimarea ,,au slăvit” cu acelaşi timp ca şi ,,s-au potolit”. Faptul că sutaşul Corneliu şi familia lui primiseră Duhul lui Dumnezeu era evident şi de o imensă importanţă ca având legături cu chestiunea care trebuia să apară în curând între Pavel şi iudaizanţi (vezi Fapte 15; Galateni 2). Duhul a condus la primul pas în admiterea neamurilor în biserică prin mâinile lui Petru şi a fost adăugată aprobarea oficială a apostolilor şi a celorlalţi creştini iudei la Ierusalim.
Neamurilor. Iudeii se apreciau foarte mult pe ei înşişi ca şi cum binecuvântările lui Dumnezeu fuseseră intenţionate numai pentru ei şi dispreţuiau celelalte naţiuni. ,,Tu ai făcut lumea pentru noi”, zice cartea Esdras. ,,Cât despre ceilalţi oameni… tu ai spus că sunt nimic şi că sunt la fel cu scuipatul… Aceşti păgâni… au fost totdeauna socotiţi ca nimic” (2 Esdras 6, 55-57). Mesia cel aşteptat urma să salveze pe iudei şi să-i facă un popor glorios, dar trebuia să distrugă pe toate celelalte naţiuni sau să le facă roabe iudeilor. Pentru a elibera biserica creştină în creştere de acest exclusivism arogant, Domnul a dat această manifestare aparte a Duhului Său asupra lui Corneliu şi a celor care erau cu el.
Lecţiunea pe care biserica a învăţat-o din experienţa cu Corneliu era că Dumnezeu intenţiona ca ,,zidul de la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) pe iudei de neamuri să fie surpat. Ceremoniilor simbolice li s-a pus capăt prin moartea lui Hristos. Harul lui mântuitor şi puterea Lui divină împărtăşite credinciosului şi făcându-l în stare să ţină legea îndepărtează osândirea legii de la păcătos (Romani 8,1-4). Întrucât atât iudeii, cât şi neamurile beneficiază de aceasta, nu e nici o deosebire; toţi sunt osândiţi; toţi sunt mântuiţi câţi cred (Galateni 3,27-29; Coloseni 3,10.11). Ambele grupe sunt împăcate cu Dumnezeu şi aduse în armonie cu Tatăl ceresc (Efeseni 2,11-22).
Aceasta este ,,taina descoperită acum” (Efeseni 3,1-12). Harul lui Dumnezeu a odihnit asupra lui Israel în trup. Ei nu recunoscuseră că El intenţiona să o facă cunoscut şi neamurilor. Acum în Hristos totul e făcut pe înţeles. Neamurile pot intra în ,,isprăvnicia (comuniunea) acestei taine” (Efeseni 3,9) a neprihănirii, care cuprinde pe toţi în acelaşi plan al mântuirii.
A dat… pocăinţa. Dumnezeu dă pocăinţa. Credinţa este darul lui Dumnezeu (Romani 12,3) şi tot aşa e cu pocăinţa care o urmează (Romani 2,4; 2 Timotei 2,25). Prin Duhul Său, Dumnezeu dăduse acestor oameni dintre neamuri nu numai prilejul pentru pocăinţă, dar şi experienţa ei. Schimbaţi în inimă (cf. Ieremia 24,7; Ezechia 11,19; 36,26), căiţi şi iertaţi, ei erau primiţi de Dumnezeu. Într-adevăr, cum ar fi putut Petru să se împotrivească lui Dumnezeu?