10:2 Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Temător de Dumnezeu. Expresia aceasta şi cuvintele asemănătoare ,,un închinător la Dumnezeu”, ca şi expresia ,,persoane cucernice”, sunt folosite de repetate ori de Luca (cap. 10, 22, 35; 14,16.20; 50, 16.14; 17,4.17; 18.7) cu referire la persoane dintre neamuri, ca de pildă Corneliu, care acceptaseră iudaismul şi închinarea lui Iehova. De multe ori, cel puţin, aceasta cuprinde şi ţinerea Sabatului şi înfrânarea de la mâncăruri oprite de lege. Dar, astfel de oameni dintre neamuri nu se identificau cu totul cu iudaismul, supunându-se la circumciziune sau prin ascultarea minuţioasă a tuturor rânduielilor cerute de la un iudeu devotat. Vezi vol. V, p. 62,63.
Expresiile acesta au pricinuit discuţii savante considerabile. LXX se referă la ,,cei care se temeau” (2 Cronici 5,6) în aşa fel ca să determine pe unii învăţaţi să creadă că e indicată o categorie aparte de iudei autentici. La fel Iosif (Antiquities, XIV, 7,2, 110, ed. Loeb, vol 7, p. 505) vorbeşte de ,,cei care se închinau lui Dumnezeu” ca trimiţând daruri la Templul de pretutindeni din lume.
Sugestia în plus a fost făcută că aceia ,,care se temeau de Dumnezeu” şi ,,care se închinau lui Dumnezeu”, menţionaţi în Fapte, sunt aceiaşi cu ,,prozeliţii porţii” de care se presupune că au constituit o grupă recunoscută de semi-prozeliţi care, deşi se închinau lui Iehova şi ţineau parte din legea iudaică, nu erau circumcişi şi deci nu erau consideraţi ca fiind iudei adevăraţi. Unii pun la îndoială explicaţia aceasta.
Totuşi reiese că termenii ,,cineva care se teme de Dumnezeu” (sau ,,temător de Dumnezeu”) şi ,,cineva care se închină lui Dumnezeu” au fost expresii tehnice în perioada NT pentru o anumită categorie de semi-prozeliţi la iudaism care se bucurau de o oarecare recunoaştere în sinagogă, aşa cum s-a sugerat adesea. În iudaismul de mai târziu un termen asemănător ,,temători de Cer” poate să fi reprezentat vreo grupă de felul acesta. Temătorii de Dumnezeu nu puteau să deţină vreo poziţie recunoscută oficial în cuprinsul comunităţilor iudaice şi legătura lor cu iudaismul trebuie să fi fost în cea mai mare măsură neoficială. Cu toate acestea, prezenţa unor asemenea oameni cucernici prin toată lumea romană oferea predicatorilor creştini o audienţă dintre neamuri, care, deşi nu erau legaţi ca robi de legalismul iudaismului, erau sinceri căutători de Dumnezeu şi erau oarecum familiarizaţi cu Scripturile iudaice (mai ales LXX) şi cu doctrinele iudaice.
Cu toată casa lui. Corneliu n-a fost satisfăcut că aflase un adevăr superior pentru sine, ci căuta să-l dea mai departe familiei sale, slujitorilor săi, şi la alţii care veneau sub influenţa sa. Ostaşul trimis să găsească pe Petru e numit ,,cucernic” (v. 7)
Multă milostenie. Corneliu era generos ca şi celălalt sutaş despre care iudeii spuneau: ,,Iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7,5).
Norodului. Adică, iudeilor, în contrast cu ,,naţiunile”, neamurile.
Se ruga. Combinarea facerii de milostenii cu rugăciunea era ceva obişnuit atât în iudaism, cât şi în creştinismul timpuriu (vezi Matei 6,2.5; Fapte 10,4; 1 Petru 4,7.8; Tohe 12,8).
Întrucât vedenia care urmează fără îndoială poate fi privită ca un răspuns la rugăciunile lui Corneliu, e natural de a gândi că el căuta o cunoaştere deplină a căii lui Dumnezeu (vezi Fapte 11,14).