2:16 Şi însuşi Domnul nostru Isus Hristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, prin harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde,
Şi. [,,Acum”, KJV]. Sau ,,dar”, ca şi cum Pavel, după ce i-a îndemnat pe credincioşi să stea tari (v. 15), doreşte să specifice că de fapt Dumnezeu este unica sursă adevărată de statornicie.
Însuşi Domnul nostru Isus Hristos. Deprinderea lui Pavel este de a-L menţiona mai întâi pe Tatăl, atât în cuvântare, cât şi în rugăciune (vezi 1 Tesaloniceni 1:1; 3:11; 2 Tesaloniceni 1:1, 2, 11, 12); dar aici Îl numeşte mai întâi pe Fiul (compară 2 Corinteni 13:14; Galateni 1:1). Ordinea aceasta este cauzată probabil de referirea sa anterioară (2 Tesaloniceni 2:14) la ,,slava Domnului nostru Isus Hristos.” Ipoteza aceasta este susţinută de topica din limba greacă, în care cuvântul ,,însuşi” are primul loc, şi deci este accentuat în propoziţie.
Ne-a iubit. Verbul este la singular şi poate fi privit ca aplicându-se atât Fiului, cât şi Tatălui. Această legătură strânsă susţine doctrina egalităţii dintre Fiul şi Tatăl. Forma verbului din greceşte arată că autorul avea în vedere un eveniment istoric, definit. El se referă la actul unic de iubire al lui Dumnezeu prin oferirea Fiului Său ca jertfă pentru păcatele noastre şi la actul de lepădare de Sine al Mântuitorului nostru când S-a dat pe Sine Însuşi (Ioan 3:16; Tit 2:14). Ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu şi ca sursă sigură pentru mângâiere şi speranţă apostolului nu poate să citeze ceva mai măreţ decât crucea.
Mângâiere veşnică. Gr. paraklesis aionion. În ce priveşte paraklesis, vezi Faptele Apostolilor 9:31; iar pentru aionion, vezi Matei 25:41. Mângâierea care vine din iubirea Tatălui şi a Fiului nu este trecătoare, aşa cum este adesea consolarea pământească, ci dăinuieşte în veşnicie. Un astfel de dar este destinat să-i îmbărbăteze pe tesalonicenii descurajaţi şi să-i facă în stare să reziste la orice învăţătură tulburătoare cu privire la revenirea lui Hristos (1 Tesaloniceni 5:11, 14; 2 Tesaloniceni 2:2). Sufletele descurajate nu trebuie dispreţuite, ci încurajate (vezi Romani 14:1; Evrei 12:12).
Prin harul Său … o bună nădejde. [,,O bună speranţă prin har”, KJV]. Sau ,,bună nădejde în har”. Speranţa (răscumpărării la venirea lui Hristos) este ,,bună” în sensul că e adevărată şi deci vrednică de încredere, în contrast cu speranţele false trezite de învăţăturile eronate cu privire la iminenţa revenirii Mântuitorului. Este pe bună dreptate numită ,,fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ca toate darurile lui Dumnezeu pentru oameni, ea e fără plată, în acord cu harul îmbelşugat al cerului (vezi Efeseni 2:5, 8).