19:1 Au venit şi au spus lui Ioab: Iată că împăratul plânge şi se jeleşte din pricina lui Absalom.
Au spus lui Ioab. Cuvântul despre marea durere a lui David pentru Absalom a fost dus repede la toţi oamenii lui. Ioab era răspunzător pentru moartea lui Absalom, iar durerea lui David pentru fiul său putea uşor să se schimbe în mânie faţă de comandantul suprem neascultător.
19:2 Şi în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea, poporul auzea zicându-se: Împăratul este mâhnit din pricina fiului său.
În jale. Dumnezeu dăduse biruinţă forţelor lui David şi ei aveau un motiv real de bucurie. Răzvrătirea se terminase, David fusese repus pe tronul său, iar naţiunea a fost cruţată de ororile unui lung şi costisitor război civil. Dar poporul a aflat că cetatea era plină de întristare în loc de bucurie din cauza durerii lui David privind moartea fiului său.
19:3 În aceeaşi zi, poporul a intrat în cetate pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă.
Pe furiş. Când oştile victorioase s-au apropiat de cetate, împăratul, care trebuia să fie de faţă ca să le salute, nu era acolo. În loc să spună cuvinte de mulţumire şi de aclamare trupelor care în acea zi îşi riscaseră viaţa pentru el, David stătea deasupra porţii, jelindu-se cu glas tare pentru pierderea fiului său. În loc să mărşăluiască mândri în triumf, oamenii au rupt rândurile furişându-se în cetate abătuţi şi ruşinaţi. Se pare că tot efortul lor fusese în zadar şi ceea ce ei credeau a fi o biruinţă glorioasă era numai o greşeală şi, în ochii împăratului, o înfrângere tristă. Ei au intrat în cetate ca nişte oameni înfrânţi în luptă, cu planurile dejucate şi speranţele nimicite.
19:4 Împăratul îşi acoperise faţa, şi striga în gura mare: Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu.
Fiul meu Absalom. Inima lui David era sfâşiată de nestăpânită durere. El nu se mai putea gândi la nimic afară de faptul că Absalom era mort. Întoarcerea în triumf a trupelor sale, recâştigarea tronului, sfârşitul războiului civil, se părea că nu însemnau nimic faţă de pierderea lui Absalom.
19:5 Ioab a intrat în odaia unde era împăratul, şi a zis: Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi, care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale, a nevestelor tale şi a ţiitoarelor tale.
Acoperi azi de ruşine. Morocănosul şi bătrânul comandant şef l-a tras la răspundere severă pe împărat pentru purtarea lui înaintea oştilor care se întorceau. Aceşti bărbaţi se luptaseră vitejeşte şi bine. Ei riscaseră totul pentru împărat şi pentru membrii familiei sale, dar acesta nu a avut nici un cuvânt de mulţumire pentru ei. El putea să cugete numai la pierderea lui personală. Faptul că şi alţii erau în acea zi trişti şi jeleau pierderea fraţilor, soţilor şi părinţilor care dăduseră viaţa pentru ca David să-şi păstreze tronul nu însemna nimic pentru împărat. Aceasta a fost o mustrare tăioasă şi amară din partea bătrânului general, dar el nu spunea decât purul adevăr.
19:6 Tu iubeşti pe cei ce te urăsc, şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii nici slujitori; şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut.
Verset ce nu a fost comentat.
19:7 Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta; şi aceasta va fi o nenorocire mai rea pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum.
Scoală-te dar, ieşi... Ocazia îndemna la acţiune, şi Ioab i-a spus lui David deschis şi fără frică exact ceea ce trebuia să facă.
Jur pe Domnul. Pronunţând acest jurământ solemn, Ioab n-a ameninţat că va conduce poporul la revoltă împotriva lui David, ci doar a atras atenţia asupra unui adevăr neplăcut. Situaţia era plină de pericol. O mare parte din popor plecase deja de la David şi sprijinise pe Absalom în eforturile lui de a lua viaţa şi tronul lui David. Şi acum David era pe punctul de a-i îndepărta pe cei care continuaseră să-i rămână credincioşi şi de a-i face şi pe ei vrăjmaşi ai lui.
Care ţi s-au întâmplat. Ioab a prezis că David, prin purtarea lui nefirească, grăbea cea mai mare criză a vieţii lui. El a folosit cuvinte tari, dar ele erau necesare ca să-l facă pe împărat să se trezească din egoismul şi nebunia durerii lui.
19:8 Atunci împăratul s-a sculat, şi a şezut la poartă. Au spus tot poporului: Iată că împăratul stă la poartă. Şi tot poporul a venit înaintea împăratului. Însă Israel fugise, fiecare în cortul lui.
A şezut la poartă. David şi-a însuşit mustrarea tăioasă a lui Ioab, a recunoscut înţelepciunea sfatului lui şi a răspuns repede, luându-şi locul la poarta cetăţii, unde putea să spună cuvinte de mulţumire şi de încurajare pentru poporul său.
Israel fugise. După ce Absalom a murit, sprijinitorii lui au fugit la casele lor.
19:9 Şi în toate seminţiile lui Israel, tot poporul se certa, zicând: Împăratul ne-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor noştri, el ne-a scăpat din mâna Filistenilor; şi acum a trebuit să fugă din ţară dinaintea lui Absalom.
Se certa. Moartea lui Absalom lăsase ţara într-o stare de dezorganizare. Probabil că au fost multe grupări diferite, toate în ceartă unele cu altele. Unii din susţinătorii lui Absalom au fost în mod evident mai reţinuţi să ureze bun venit lui David la întoarcerea lui pe tron. alţii poate că au fost cu totul indiferenţi faţă de dinastia davidică, dorind să aibă ca împărat pe oricare altul decât pe David. Fără îndoială că David mai avea încă mulţi susţinători. Totuşi, în aceste împrejurări, el nu avea o mare dorinţă să se întoarcă la Ierusalim ca să-şi reia tronul.
Împăratul ne-a izbăvit. Au fost reamintite faptele cele bune ale lui David. El salvase pe poporul său din mâna vrăjmaşilor şi acum el fusese alungat din ţară şi trăia în exil. Ei au susţinut că el trebuie să fie adus înapoi. Evident că mulţi din popor au fost contrariaţi de încetineala şi nehotărârea conducătorilor.
19:10 Şi Absalom, pe care-l unsesem să domnească peste noi, a murit în bătălie: de ce nu puneţi o vorbă pentru întoarcerea împăratului?
De ce nu puneţi o vorbă. Din cauza ezitării şi a întârzierii, poporul a început să protesteze faţă de conducătorii lor şi să-i îndemne să întreprindă paşi pentru întoarcerea lui David pe tronul său.
19:11 La rândul său, împăratul David a trimis să spună preoţilor Ţadoc şi Abiatar: Vorbiţi bătrânilor lui Iuda, şi spuneţi-le: Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru întoarcerea împăratului în casa lui? Căci ce se spunea în tot Israelul ajunsese până la împărat.
Verset ce nu a fost comentat.
19:12 Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea; pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru aducerea împăratului înapoi?
Voi, cei din urmă. Aceste cuvinte arată că trebuie să se fi manifestat un interes considerabil în Israel pentru întoarcerea lui David. Dar David a fost contrariat de cei din Iuda, carne din carnea Lui şi sânge din sângele lui, pentru că erau aşa de înceţi în a lua măsuri pentru rechemarea lui.
19:13 Şi lui Amasa spuneţi-i aşa: Nu eşti tu oare os din oasele mele şi carne din carnea mea? Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă nu vei fi înaintea mea pentru totdeauna căpetenia oştirii în locul lui Ioab!
Şi lui Amasa spuneţi-i... David era priceput să lucreze cu bărbaţii din serviciul public. Amasa fusese comandantul şef pentru Absalom, iar acum, acesta fiind mort, Amasa era conducătorul care mai presus de oricare altul putea să menţină viu spiritul rebeliunii. Ca şi Ioab, Amasa era nepotul lui David (1 Cronici 2,13-17), iar David a căutat să-i câştige loialitatea numindu-l comandant şef. În schimb, se aştepta ca Amasa să aducă la David ceea ce mai rămăsese din organizaţia militară a lui Absalom. Probabil că David era neliniştit de influenţa arogantă a lui Ioab şi a dorit să scape de el. Absalom fusese adus la Ierusalim din exil prin influenţa lui Ioab şi Ioab fusese acela care-l ucisese prin călcarea directă a poruncii lui David. Mustrarea tăioasă a acestuia (v. 5-7) îi mai suna încă în urechi. Evident că David a socotit că venise vremea să-l înlocuiască pe Ioab, şi a fost o mişcare politică înţeleaptă să-l pună pe Amasa în locul lui.
19:14 David a înmuiat inima tuturor celor din Iuda, de parcă ar fi fost un singur om; şi au trimis să spună împăratului: Întoarce-te, tu şi toţi slujitorii tăi.
Întoarce-te. Aceasta a fost o invitaţie formală din partea căpeteniilor lui Iuda, care-i cereau lui David să se întoarcă pentru a-şi lua coroana. El era dispus să fie împărat numai cu consimţământul seminţiilor. El n-a căutat, în primul rând, împărăţia, ci dorea ca toţi să înţeleagă că nu dorea să-şi recâştige poziţia decât dacă naţiunea îi cerea să facă aşa.
19:15 Împăratul s-a întors, şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului, şi să-l facă să treacă Iordanul.
Iuda s-a dus la Ghilgal. David a coborât de la Mahanaim pe malul de răsărit al Iordanului, faţă în faţă cu vadul Ierihonului. Reprezentanţii lui Iuda s-au dus la Ghilgal pe malul de apus pentru a fi de faţă când David avea să treacă Iordanul şi să intre în Iuda şi în propriul lui teritoriu.
19:16 Şimei, fiul lui Ghera, Beniamitul, care era din Bahurim, s-a grăbit să se pogoare cu cei din Iuda înaintea împăratului David.
Şimei. Acest beniamit a fost un oportunist. Numai cu puţin timp în urmă el blestemase pe împărat când acesta părăsise Ierusalimul. Acum, când David se întorcea, Şimei n-a pierdut timpul, încercând să facă pace cu el.
19:17 Avea cu el o mie de oameni din Beniamin, şi pe Ţiba, mai marele casei lui Saul, şi pe cei cincisprezece fii şi pe cei douăzeci de robi ai lui Ţiba. Au trecut Iordanul în faţa împăratului.
O mie de oameni. Beniamiţii s-au grăbit să arate lui David că n-aveau ură pe el şi că îi urează bun venit ca împărat. La urma urmei, cauza casei lui Saul era moartă şi nu mai exista nici o speranţă ca vreun descendent de-al lui să mai primească din nou coroana lui Israel.
Ţiba. Vezi cap. 9,2.9.10. Era strategic şi pentru Ţiba să fie de faţă când se întorcea David, pentru că el primise prin înşelătorie evidentă de la David, tot ce aparţinea lui Mefiboşet (cap. 16,1-4) şi ştia că ziua socotelilor va sosi (vezi cap. 19,24-29).
În faţa împăratului. Şimei şi Ţiba nu se aflau acolo pentru că se bucurau de întoarcerea lui David, ci pentru că se temeau de ea şi ar fi dorit mai mult ca el să rămână plecat. Dar ei ştiau că trebuia să încerce să facă pace cu David sau să plătească preţul. Ei au încercat să se îndrepte nu din sinceritate, ci de nevoie.
19:18 Luntrea, pusă la îndemâna împăratului, tocmai pornise ca să-i treacă şi casa dincolo; şi în clipa când era să treacă împăratul Iordanul, Şimei, fiul lui Ghera, s-a închinat înaintea lui.
Luntrea pusă la îndemână. În mod literal, ,,vadul trecut”, care evident ar trebui citit, ,,ei au trecut prin vad”. Sensul este simplu, că ei au trecut vadul să aducă dincoace casa împăratului şi să fie în slujba lui, făcând ceea ce puteau ca să uşureze traversarea lui şi a suitei şi bunurilor lui.
19:19 Şi a zis împăratului: Să nu ţină seamă domnul meu de nelegiuirea mea, să uite că robul tău l-a ocărât în ziua când împăratul, domnul meu, ieşea din Ierusalim, şi să nu ţină seamă împăratul de lucrul acesta!
Verset ce nu a fost comentat.
19:20 Căci robul tău mărturiseşte că a păcătuit. Şi iată, vin astăzi, cel dintâi din toată casa lui Iosif, înaintea împăratului, domnul meu.
Robul tău... a păcătuit. Şimei nu prezintă nici o scuză, pentru că ştie că aşa ceva ar fi nefolositor. El este vinovat şi mărturiseşte deschis, bazându-se pe îndurarea lui David.
19:21 Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a luat cuvântul, şi a zis: Nu trebuie oare să moară Şimei pentru că a blestemat pe unsul Domnului?
Să moară. În conformitate cu obiceiurile timpului, teribilul blestem al lui Şimei pentru David ar fi meritat, în mod normal, moartea, dar Şimei s-a aruncat în braţele îndurării lui David şi a cerut iertare. David era dispus să fie indulgent, în timp ce Abişai se putea gândi numai la dreptatea cea aspră.
19:22 Dar David a zis: Ce am eu cu voi, fiii Ţeruiei, şi pentru ce vă arătaţi astăzi potrivnicii mei? Astăzi să se omoare oare vreun om în Israel? Nu ştiu eu că împărăţesc azi peste Israel?
Potrivnicii mei. Acesta era un timp de îndurare, nu de dreptate aspră, rece. Era ocazia pentru reconciliere, nu pentru a supune la pedeapsă pe toţi cei care întorsese spatele lui David. Cu această ocazie s-a dovedit mărinimia lui David. Împăratul a încercat să recâştige naţiunea de parte lui prin bunătate şi îndurare. El a arătat că totul avea să fie uitat pentru ei, care doreau să facă pace cu el. Dacă ar fi fost altcineva în locul David, s-ar fi vărsat mult sânge vinovat şi drept rezultat ar fi fost mai multă vrăjmăşie. Pledând pentru o politică de represalii, fiii Ţeruiei erau adversari şi nu prieteni ai cauzei lui David.
Nu ştiu eu că împărăţesc? Pentru că era împărat, David îşi putea îngădui să fie îndurător. Dacă până acum cauza lui fusese îndoielnică, măsurile aspre ar fi fost luate în scopul de a asigura pecetluirea opoziţiei.
19:23 Şi împăratul a zis lui Şimei: Nu vei muri! Împăratul i-a jurat că nu-l va omorî.
Nu vei muri. Cu generozitatea care-l caracteriza, David l-a asigurat pe Şimei că viaţa îi va fi cruţată. Şimei se făcuse vinovat de o crimă serioasă şi ar fi trebuit să sufere pedeapsa, dar, a-l executa n-ar fi fost potrivit cu spiritul ocaziei. David a ales să accepte pocăinţa mărturisită a lui Şimei, aşa cum se prezenta. Totuşi, nesinceritatea lui Şimei trebuie să se fi dat pe faţă, pentru că mai târziu David avea să-l însărcineze pe Solomon cu privire la el: ,,Să-i pogori perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor” (1 Regi 2,8.9; compară cu 1 Regi 2,44).
19:24 Mefiboşet, fiul lui Saul, s-a pogorât şi el înaintea împăratului. Nu-şi îngrijise nici picioarele, nici barba, nici nu-şi spălase hainele, din ziua când plecase împăratul până în ziua când se întorcea în pace.
Fiul lui Saul. Adică, nepotul lui Saul. Şi Mefiboşet a socotit lucru înţelept să vină la David cât mai curând posibil pentru a-şi declara credincioşia faţă de el. După fuga lui David, Mefiboşet dăduse semne de cea mai adâncă întristare pentru el, dovedindu-şi astfel loialitatea faţă de cauza lui David.
19:25 Când s-a dus înaintea împăratului la Ierusalim, împăratul i-a zis: Pentru ce n-ai venit cu mine, Mefiboşet?
S-a dus... la Ierusalim. Naraţiunea întâlnirii de la Iordan este întreruptă pentru a continua explicarea acţiunilor lui Mefiboşet.
19:26 Şi el a răspuns: Împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat, căci robul tău, care este olog, zisese: Voi pune şaua pe măgar, voi încăleca pe el, şi voi merge cu împăratul.
M-a înşelat. Mefiboşet a pretins că pentru scopuri personale Ţiba îi spusese lui David o minciună josnică, făcându-l astfel pe David să privească pe fostul său slujitor credincios ca nerecunoscător şi neloial (cap. 16,1-4). În conformitate cu noua traducere a incidentului, cei doi măgari pe care Ţiba i-a adus la David fuseseră în realitate pregătiţi la porunca lui Mefiboşet, astfel ca el să poată fugi împreună cu David. În loc de aceasta, ei fuseseră furaţi de Ţiba, care îl lăsase pe Mefişobet acasă,neputincios din cauza infirmităţii lui.
19:27 Şi el a înnegrit pe robul tău la domnul meu împăratul. Dar domnul meu împăratul este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede.
Verset ce nu a fost comentat.
19:28 Căci toţi cei din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea împăratului domnul meu; şi totuşi, tu ai pus pe robul tău în rândul celor ce mănâncă la masă cu tine. Ce drept mai pot avea eu, şi ce am să cer eu împăratului?
Vrednici de moarte înaintea împăratului. După cursul normal al evenimentelor, un împărat ar fi ucis toată sămânţa regală rămasă din dinastia înlocuită, în aşa fel încât să nu mai poată fi nici o posibilitate de încercare a vreunuia dintre ei să redobândească tronul. Dar David arătase bunătate faţă de Mefiboşet, nu numai îngăduindu-i să trăiască, ci luând măsuri să se împărtăşească de mărinimia regală. Cu toate că Mefiboşet fusese păgubit de Ţiba, el n-a încercat să se plângă, pentru că David fusese atât de amabil cu acesta.
19:29 Împăratul i-a zis: Ce mai vorbeşti atâta? Am spus: Tu şi Ţiba, veţi împărţi pământurile.
Veţi împărţi pământurile. David făcuse lui Mefiboşet o nedreptate acceptând povestea lui Ţiba fără să o verifice şi transferându-i toate averile stăpânului său înainte de a asculta şi varianta celeilalte părţi (cap. 16,4). Acum David a înţeles că se făcuse o nedreptate şi s-a străduit s-o repare, întorcând înapoi lui Mefiboşet o jumătate din proprietatea lui. Această măsură însă nu pare suficientă ca să facă dreptate. Dacă Ţiba spusese adevărul, el ar fi trebuit să păstreze totul; dacă nu, el ar fi trebuit să fie lipsit de toate câştigurile lui şi pedepsit Comportamentul lui David a fost slab şi nedrept.
19:30 Şi Mefiboşet a zis împăratului: Să ia chiar totul, căci împăratul domnul meu se întoarce în pace acasă.
Să ia chiar totul. Mefiboşet a căutat să arate lui David că scopul venirii lui nu era de a i se face dreptate, ci de a-şi dovedi loialitatea, că el era dispus să lase totul lui Ţiba, oricât de nedrept ar fi fost acest lucru. Important pentru el era că David se reîntorsese în pace, şi pentru aceasta Mefişobet şi-a exprimat recunoştinţa.
19:31 Barzilai, Galaaditul, s-a pogorât din Roghelim, şi a trecut Iordanul împreună cu împăratul, ca să-l petreacă până dincolo de Iordan.
Barzilai galaaditul. Vezi cap. 17,27. Aici naraţiunea se întoarce la trecerea de către David a Iordanului. După întâlnirea cu Mefiboşet, este prezentat raportul despărţirii lui David de gazda sa, Barzilai.
Împreună cu împăratul. Era o chestiune de politeţe să însoţeşti un oaspete pe o porţiune a călătoriei lui. Barzilai se dovedise amabil şi o gazdă binevoitoare. Mai mult chiar, el îşi dovedise loialitatea faţă de David.
19:32 Barzilai era foarte bătrân, în vârstă de optzeci de ani. El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat.
Bătrân. La 80 de ani, Barzilai era considerat foarte bătrân. Media de viaţă scăzuse mult din zilele primilor patriarhi. Pe vremea regatului împărţit, cea mai mare vârstă atinsă de un împărat al lui Iuda n-a fost decât de 68 de ani (vezi 2 Regi 15,1.2). Manase a murit la vârsta de 67 de ani după o domnie de 55 de ani, cuprinşi în calcul (2 Regi 21,1).
19:33 Împăratul a zis lui Barzilai: Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.
Verset ce nu a fost comentat.
19:34 Dar Barzilai a răspuns împăratului: Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim?
Verset ce nu a fost comentat.
19:35 Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul?
Verset ce nu a fost comentat.
19:36 Robul tău va merge puţin dincolo de Iordan cu împăratul. Dealtfel, pentru ce mi-ar face împăratul această binefacere?
Această binefacere. Barzilai n-a căutat nimic pentru sine. Dumnezeu fusese bun cu el. Nu mai era nimic de căutat în plăcerile acestei lumi. Viaţa pentru David în timpul exilului său, dincolo de Iordan fusese mai fericită din cauza amabilităţii lui Barzilai.
19:37 Să se întoarcă robul tău, şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el.
Chimham. Nu există o dovadă clară privitor la identitatea lui Chimham, dar, din însărcinarea dată de David lui Solomon, ,,să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai galaaditul” (1 Regi 2,7) s-ar părea că el a fost un fiu al lui Barzilai. În Ieremia 41,17 se menţionează ,,hanul lui Chimham lângă Betleem” (Ieremia 41,17), de unde se poate presupune că Chimham a acceptat oferta lui David şi a primit un cămin aproape de Betleem.
19:38 Împăratul a zis: Chimham să treacă împreună cu mine, şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!
Verset ce nu a fost comentat.
19:39 După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai, şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă.
Tot poporul. Termenul ,,popor” este folosit în această naraţiune pentru cei care au urmat pe David (vezi cap. 15,17.23.24.30; 16,14; 17,2.3.16.22; 18,1-4.6.16; 19,2.3.8.9). Pentru cei care au urmat pe Absalom a fost folosit termenul ,,Israel” (vezi cap. 16,15; 17,15; 18,16.17).
L-a trecut. Se pare că Barzilai a trecut Iordanul împreună cu David, înainte de a se întoarce acasă.
19:40 Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal, însoţit de Chimham. Tot poporul lui Iuda şi jumătate din poporul lui Israel petrecuse pe împărat dincolo de Iordan.
Tot poporul lui Iuda. Se pare că, până la urmă, Iuda a avut partea cea mai activă în repunerea lui David pe tronul său. Cuvintele lui David către bătrânii lui Iuda (vezi v. 11 şi 12) îşi avuseseră desigur efectul lor, şi poporul s-a adunat în întregime pentru a saluta revenirea din exil a lui David, care şi-a luat în primire coroana, tronul şi împărăţia.
Jumătate din poporul lui Israel. În versetul 11 se spune că tot poporul era interesat de întoarcerea lui David, dar acum numai ,,jumătate din popor” s-a întors să-l salute. Era de aşteptat o prezenţă mică, pentru că Israel, spre deosebire de Iuda, era mai departe şi, în felul acesta, nu era posibil pentru atât de mulţi să vină să-l salute pe David. Apoi cuvântul cu privire la întoarcerea lui David n-a circulat aşa de departe în nord, ca în Iuda (vezi v. 41).
19:41 Dar toţi bărbaţii lui Israel au venit la împărat, şi i-au zis: Pentru ce te-au furat fraţii noştri, bărbaţii lui Iuda, şi au trecut pe împărat peste Iordan, împreună cu casa lui, şi cu toţi oamenii lui David?
Toţi bărbaţii din Israel. Cu mult timp înainte de dezmembrarea de pe timpul lui Roboam (1 Regi 12) a existat o anumită divizare între poporul lui Israel din nord şi Iuda din sud (vezi 1 Samuel 11,8; 17,52; 18,16; 2 Samuel 2,4.8-10; 3,10.12.21; 5,5). Animozităţile dintre seminţii s-au manifestat adesea chiar de la început.(Judecători 8,1; 12,1). Când a ajuns David împărat, el n-a domnit la început peste întreaga naţiune, ci numai peste ,,casa lui Iuda” (2 Samuel 2,4). Mai târziu s-a făcut încercarea de a-şi aşeza tronul ,,peste Israel şi peste Iuda” (2 Samuel 3,10). Numai după ce David a domnit şapte ani la Hebron au venit ,,seminţiile lui Israel” la el, spre a-l recunoaşte ca os din oasele lor şi carne din carnea lor şi a-l face împăratul lor (cap. 5,1). Acum David se întorcea din exil şi vechile animozităţile au apărut din nou.
19:42 Toţi bărbaţii lui Iuda au răspuns bărbaţilor lui Israel: Fiindcă împăratul ne este rudă; şi ce aţi găsit aici, ca să vă mâniaţi? Am trăit noi pe cheltuiala împăratului? Ne-a făcut el daruri?
Ne este rudă. Iuda pretindea pe drept o posesie specială asupra lui David, deoarece el aparţinea seminţiei lor (vezi v. 12). Dar ei au dorit să arate lămurit că nu le făcuse nici o favoare specială. O astfel de declaraţie din partea bărbaţilor lui Iuda este o minunată mărturie despre guvernarea nepărtinitoare a lui David. El s-a străduit să trateze toate seminţiile la fel, nedând nici uneia motiv să spună că altora li s-ar fi acordat favoruri speciale, refuzate ei.
19:43 Şi bărbaţii lui Israel au răspuns bărbaţilor lui Iuda: Împăratul este de zece ori mai mult al nostru, şi chiar la David avem mai mult drept decât voi. Pentru ce ne-aţi nesocotit? N-am fost noi cei dintâi care am spus să se întoarcă împăratul nostru? Şi bărbaţii lui Iuda au vorbit cu mai multă asprime decât bărbaţii lui Israel.
Cu mai multă asprime. În cearta furioasă care s-a ivit între seminţii, bărbaţii lui Iuda au fost mai vehemenţi decât vecinii lor din nord. După un timp, disputa a fost în mod fericit oprită, dar întâmplarea aceasta n-a fost de bun augur pentru viitor. Deosebirile prezente dintre nord şi sud au prefigurat venirea unor necazuri mai mari. Gelozii şi rivalităţi parţiale au semănat în mod constant seminţele dezastrului.
ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:
1-8.33 PP 745