12:7 Şi Natan a zis lui David: Tu eşti omul acesta! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Eu te-am uns împărat peste Israel, şi te-am scăpat din mâna lui Saul;
,,Tu eşti omul acesta.” Judecătorul David găsise pe păcătosul David vrednic de moarte. El nu se putea împotrivi propriei judecăţi, pentru că el însuşi fusese cel care pronunţase sentinţa. Aceasta putea s-o facă numai dacă susţinea că, aşa cum au fost prezentate, faptele nu erau conforme cu crima comisă. În realitate, faptele de care se făcea vinovat David erau mult mai grave decât fapta despre care spusese că e vrednică de moarte.
David nu avea scuză. Ştia că este în culpă şi că sentinţa pronunţată era dreaptă. În ciuda grozăviei crimei sale, conştiinţa lui mai era încă trează. El reuşise pentru un timp să-şi ascundă crima de ochii oamenilor, dar n-a reuşit s-o ascundă de Dumnezeu. Printr-un lanţ de împrejurări, Dumnezeu i-a îngăduit să arunce o privire asupra teribilei naturi a crimei pe care o comisese şi să pronunţe o sentinţă dreaptă împotriva lui însuşi. Aplicaţia fermă a parabolei la împărat arată îndrăzneala sfântă şi credincioşia profetului lui Dumnezeu. Această mustrare spusă pe faţă putea foarte bine să-l coste viaţa, dar Natan n-a şovăit să-şi îndeplinească datoria.
Îndrăzneala şi rapiditatea cuvintelor lui Natan au produs un şoc în inima lui David care l-a trezit din vraja rea pe care crimele o aduseseră asupra lui. În general, David fusese un om bun, unul care se străduise să asculte de Dumnezeu. Dar el a cedat ispitei şi, în încercarea de a-şi ascunde vina, ajunsese tot mai încurcat în plasa celui rău. Pentru un timp, simţurile lui păreau adormite în delirul puterii, prosperităţii şi perfidiei. Acum, deodată, a fost adus în stare să-şi vină în fire.