11:1 În anul următor, pe vremea când porneau împăraţii la război, David a trimis pe Ioab, cu slujitorii lui şi tot Israelul, să pustiască ţara lui Amon şi să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim.
În anul următor. În mod literal, ,,la întoarcerea anului” (vezi 1Regi 20,22.26). La evrei, anul civil începea cu luna Tişri, toamna, deşi anul religios începea cu Nisan, primăvara. Deoarece toamna era vremea când ,,porneau”, primăvara avea să fie ,,întoarcerea” (vezi pag. 109). Aici se face referire la primăvară, cum dovedeşte afirmaţia următoare.
Când porneau împăraţii. În general, domnitorii Asiei de răsărit plecau în campaniile lor militare primăvara. Iarna nu era potrivită pentru luptă din cauza frigului şi a ploii. De asemenea drumurile erau aproape impracticabile, iar aprovizionarea cu hrană nu se putea face. Analele asiriene arată că, aproape invariabil, primăvara era aleasă pentru ca oştile să fie duse în campaniile lor. La asirieni acestea erau expediţii anuale.
David a trimis pe Ioab. Ioab a petrecut iarna sau sezonul ploios la Ierusalim. De îndată ce a trecut iarna, David a reînceput lupta. În timpul sezonului anterior, sirienii suferiseră o înfrângere zdrobitoare, dar amoniţii îşi păstrau încă puterea. Când au fost atacaţi de forţele lui Ioab, ei s-au retras pur şi simplu între zidurile cetăţii lor, după care Ioab s-a întors la Ierusalim (cap. 10,14). Principalii răspunzători pentru acest conflict erau amoniţii, iar pe sirieni i-au tocmit să-i ajute (cap. 10,6). De aceea a fost necesar ca David să se ocupe de ei şi să elimine în felul acesta ameninţarea amonită pentru siguranţa lui Israel.
Fără ajutorul aliaţilor lor sirieni, amoniţii singuri nu constituiau nici o ameninţare pentru forţele lui Israel. Deoarece sirienii fuseseră deja înfrânţi, era doar o chestiune de timp până când amoniţii aveau să fie şi ei supuşi De aceea, David n-a socotit ca esenţial să conducă el personal campania împotriva lui Amon, ci a încredinţat lui Ioab conducerea războiului.
Să împresoare Raba. Amoniţii au căzut ca o pradă uşoară în mâinile oştirii israelite. Ţara, ca întreg, a fost repede devastata cu excepţia Rabei, capitala amonită (cap. 12,26). Când oamenii lui Ioab devastau ţara lui Amon, mulţi din popor şi-au găsit refugiul între zidurile cetăţii-capitală. Numai
o blocadă îndelungată putea finaliza supunerea. Împresurând cetatea, Ioab a început operaţiunile de asediu. Căderea cetăţii era sigură, pentru că nu exista nici o speranţă ca oştile din jurul cetăţii să se disperseze.
David a rămas. În timp ce Ioab continua să asedieze Raba, David a rămas în urmă, la Ierusalim. El era acum în culmea puterii sale. Vrăjmaşii lui din toate părţile au fost învinşi. Mai era doar o rămăşiţă a amoniţilor şi, în scurt timp, şi ei aveau să fie aduşi la supunere completă. Înconjurat de roadele victoriei, primind onoare şi aclamaţii din partea poporului său şi a naţiunilor din jur, tezaurele lui David au fost umplute din belşug cu tributul strâns de la vrăjmaşii lui. David trăia o viaţă de tihnă şi mulţumire. Succesul său deosebit l-a expus celui mai mare pericol. Satana a ales acest moment ca să abată asupra lui David o ispită care avea să-i producă o umilire şi o ruşine profunde. David a uitat, din păcate, că exista un vrăjmaş mai mare decât oamenii. Simţindu-se tare şi sigur faţă de vrăjmaşii lui pământeşti, în timp ce primea ovaţiile oamenilor, eroul şi sfântul onorat al lui Israel a devenit vulnerabil. În mod imperceptibil, protecţia lăuntrică a sufletului său a slăbit, până când el a cedat unei ispite care l-a transformat într-un păcătos neruşinat.