17:41 Neamurile acestea se temeau de Domnul şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.
Până în ziua de azi. Din aceste cuvinte reiese ,în mod evident că scriitorul acestor cuvinte n-a fost un contemporan al evenimentelor pe care le descrie, dar că el a trăit la câtva timp după, probabil după nimicirea regatului lui Iuda (vezi 716 orig.). Papirusul de pe Elefantina (vezi vol. 1, pag. 108) mărturiseşte despre faptul că, în zilele lui Ezra şi Neemia, ,,iudeii” precum i-au numit scriitorii acestor papirusuri, aveau o religie în care se închinau unui număr de zeităţi alături de Iehova. Iudeii aceştia s-au aşezat în Egipt, dar ţineau legătura cu marele preot de la Ierusalim şi fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei.
Astfel se încheie istoria lui Israel – un popor care ar fi trebuit să fie o ,,comoară deosebită” pentru Domnul ,,dintre toate popoarele” (Exod. 19,5). Niciodată nu a pornit un popor cu o făgăduinţă mai mare, niciodată nu a existat un popor de o mai mare ticăloşie. Israel a descoperit prin experienţa sa tristă că ,,dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Proverbe 14,34).
Puţin se cunoaşte despre seminţiile nordice după ducerea lor în robie. Probabil că mulţi s-au amestecat cu popoarele în mijlocul cărora au locuit şi şi-au pierdut identitatea. Alţii au continuat să se închine lui Iehova şi s-au unit cu iudeii din robia babiloniană (vezi Ieremia 4,20.33). Unii s-au întors cu exilaţii din Iuda sub Zorobabel şi Ezra (Ezra 8,35; 1 Cronici. 9,3). În timpul NT, iudeii şi prozeliţii lor se aflau în Media, Parţia, Elam, Capodochia, Frigia, Egipt, Libia, Cirene, Creta, Arabia, şi peste tot în Orient (Fapte 2,9-11). Câţi din aceştia au fost urmaşii israeliţilor luaţi captivi de Asiria, nu este cunoscut.
ELLEN WHITE COMENTEAZĂ
1 PK, p. 287 7, 11, 14 – 16 PK , p.291; 20, 23 PK, p. 292