17:14 Dar ei n-au ascultat, şi-au înţepenit grumazul, ca şi părinţii lor, care nu crezuseră în Domnul, Dumnezeul lor.
Şi-au înţepenit grumazul. Aceasta era o obişnuită expresie ebraică însemnând o încăpăţânare rigidă si o voinţă egoistă îndărătnică (Deuteronom. 10,16; 2 Cronici. 30,8; 36,13; Neemia. 9,16.17.29; Proverbe 29,1; Ieremia 7,26; 17,23; 19,15). Adesea, israeliţii au fost numiţi ,,popor încăpăţânat” (Ex. 32,9; 33,3.5; 34,9; Deuteronom 9,6.13). Această perversitate şi încăpăţânare s-a dovedit a fi ruina lor.
Nu crezuseră. Aceasta este o afirmaţie interesantă în mijlocul unei discuţii care pare să pună un aşa de mare accent pe comportament. Mulţi susţin că nu se cerea credinţă în religia VT. Este adevărat că acest har era aproape complet absent în experienţa majorităţii, dar aceasta nu era pentru că Dumnezeu a intenţionat să fie aşa. Credinţa era tot aşa de esenţială pentru o adevărată experienţă religioasă în vremurile precreştine ca şi acum. Mulţi nu reuşesc să înţeleagă adevărata legătură dintre credinţă şi fapte. Este imposibil a despărţi credinţa de fapte.
Scopul planului lui Dumnezeu este de a reface pe deplin caracterele oamenilor ca desăvârşirea originală a lui Adam din Eden. Aceasta poate fi adusă la îndeplinire numai printr-o combinaţie a credinţei cu faptele. Orice religie care pune accentul pe credinţă cu excluderea faptelor, prin aceasta neagă obiectivul credinţei şi oferă oamenilor un surogat de experienţă. Faptele nu pot mântui, dar omul mântuit va face fapte bune.
Se cere timp spre a dezvolta o credinţă matură. Dacă Israel ar fi fost dispus, Dumnezeu i-ar fi putut conduce până pe înălţimile credinţei aflate în timpurile NT. Poporul n-a reuşit pentru că ,,ei nu au crezut”. ,,Cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evrei 4,2).