9:7 Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.
A hotărât în inima lui. [,,intenţionează în inima lui”, KJV]. Aceasta denotă o hotărâre bine cumpănită. Binefacerea creştină porneşte dintr-o alegere deliberată. Multă binefacere e făcută sub impresia momentului, fără vreun gând plin iubire şi grijă, care asociază darului inima dăruitorului (vezi la cap. 8,5). Însă nu aşa stau lucrurile şi cu marele dar de iubire al lui Dumnezeu (Ioan 3,16; cf. Efeseni 3,11). Numai ceea ce vine din dorinţa naturală a inimii este plăcut lui Dumnezeu (Matei 6,2-4).
Nu cu părere de rău. Literal, ,,nu cu mâhnire”, adică fără tragere de inimă. Dăruirea care îl întristează pe dătător nu e o adevărată dăruire. Un astfel de dar e lipsit de dăruitor, deoarece e însoţit de regretul pe care oamenii îl manifestă pentru pierderea bunurilor pământeşti. Niciodată un creştin nu trebuie să simtă că dăruirea e ceva dureros. Cineva care dă în acest spirit nu culege nici un folos de pe urma faptei sale. Pe de altă parte, dătătorul voios este un om mai bun, mai fericit, mai asemănător cu Hristos. Cineva care dă cu părere de rău ar putea tot aşa de bine să nu dea deloc, deoarece spiritul şi caracterul său sunt cu totul opuse spiritului lui Hristos, care ne-a dat totul fără plată (Romani 8,23).
De silă. [,,de nevoie”, KJV]. Adică fiindu-i cerut să dea. Lucrul acesta s-ar putea referi la constrângerea colectivităţii, care obligă pe cineva să dea pentru a-şi păstra bunul nume în colectivitate, ca urmare a unui îndemn stăruitor sau a unui impuls de a da, pentru a compensa neglijenţa în împlinirea datoriei în alte direcţii.
Cu bucurie. Adică prompt şi spontan. Dintre toate datoriile creştine, nici una nu poate fi îndeplinită cu mai multă voie bună decât dăruirea, mai ales în proiectele menite să ajute la propăşirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Duhul dărniciei este duhul lui Hristos; duhul egoismului este duhul lumii şi al lui Satana. Caracterul creştinului este de a da; caracterului celui lumesc este de a lua.
Îl iubeşte Dumnezeu. Afirmaţia aceasta este o citare aproape literală din LXX a textului din Proverbe 22,9. Calitatea supremă a caracterului lui Dumnezeu este iubirea neprihănită (1 Ioan 4,7.8). Suprema onoare pe care I-o pot da lui Dumnezeu creaturile Sale este reflectarea acestei iubiri în viaţa lor. Acesta este mijlocul cel mai eficace de a-L vesti lumii pe Dumnezeu.