6:3 Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie defăimată.
Prilej de poticnire. [,,jignire”, KJV]. Literal, ,,prilej de poticnire”. Pavel doreşte să-şi îndeplinească slujba (cf. v. 1) în aşa fel, încât să nu le dea oamenilor nici o scuză pentru lepădarea harului lui Dumnezeu. E deci imperativ ca propria sa viaţă să fie în armonie totală cu Evanghelia pe care o predică. În v. 3-10, Pavel aduce dovezi că viaţa sa este în armonie cu solia sa. El nu le-a dat corintenilor nici o pricină de învinuire, ca slujitor al lui Dumnezeu.
Slujba. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru a se citi ,,slujba noastră”. Pavel vorbeşte aici despre propria sa slujbă ca ambasador al lui Hristos. El suferise, muncise, studiase şi slujise Cuvântul în aşa fel încât să nu producă vreo pricină de poticnire (1 Corinteni 8,13; 10,32.33; Filipeni 2,15; 1 Tesaloniceni 2,10; 5,22; cf. Matei 10,16). Cu toate acestea, erau câţiva în Corint care se poticniseră. Ar fi poate imposibil să predici şi să acţionezi în aşa fel, încât nimeni să nu se poticnească. Pentru unii chiar şi adevărul şi sfinţenia îi fac să se poticnească; oameni care L-au ascultat pe Isus s-au poticnit din cauza Lui (Ioan 6,60.61.66). Pentru alţii, orice avertizare cu privire la păcat sau greşeli îi face să se poticnească. Dar pentru adevăraţii creştini, ambasadorul Evangheliei nu va fi o pricină de poticnire pentru creştini prin manifestări de mândrie, necuviinţă, rezervă, obiceiuri şi practici îndoielnice, lipsă de politeţe sau prin vulgaritate.
Pe cât este posibil, slujitorul Evangheliei trebuie să trăiască ,,în pace cu toţi oamenii” (Romani 12,18), dar atât Isus cât şi Pavel au trezit vrăjmăşie oriunde au mers. Isus n-a ,,venit să aducă pacea, ci sabia” (Matei 10,34) şi a avertizat că omul îi va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui
(v. 36). Nici un creştin nu a trebuit să înfrunte mai mulţi vrăjmaşi decât a trebuit să o facă Isus, iar ucenicii lui erau acuzaţi că ,,au răscolit lumea” [,,răsturnat lumea”, KJV] (Fapte 17,6). Virtutea creştină şi norma lui Dumnezeu pentru neprihănire stau adesea în calea plăcerilor păcătoase ale oamenilor şi cei nelegiuiţi sunt înclinaţi să-i acuze că sunt instigatori pe cei care îi avertizează cu privire la căile lor rele. Nici un slujitor al Evangheliei nu poate nădăjdui să predice adevărul cu credincioşie fără să-i jignească pe oamenii a căror viaţă se dovedeşte astfel că este greşită.