6:1 Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.
Lucrăm împreună [,,împreună-lucrători”, KJV]. Principiul conlucrării este vital pentru desăvârşirea spirituală personală şi pentru succes în slujirea creştină. Dumnezeu nu Se lipseşte de colaborarea voluntară a omului (DA 535). Capacitatea omului de a face binele este total dependentă de măsura conlucrării lui cu factorii divini (cf. Ioan 5,19.30; DA 297). Slujitorii lui Dumnezeu şi lucrătorii laici nu trebuie să încerce să lucreze prin propria lor putere şi înţelepciune, iar Dumnezeu nu-i lasă să se descurce singuri sau cu propriile lor resurse. Această conlucrare dintre Hristos şi ambasadorii Săi trebuie să fie strânsă şi continuă, ca să poată ,,fi făcuţi în stare de a săvârşi faptele Atotputerniciei” (DA 827). Hristos este mai mult decât un observator, care doar priveşte. El este un factor activ în tot ceea ce ei aduc la îndeplinire (Filipeni 2,12.13; cf. Evrei 1,14).
Primit. [,,primiţi”, KJV]. Gr. dechomai, aici, ,,a primi favorabil”, ,,a aproba”, ,,a îmbrăţişa”. E posibil să admiţi cu mintea harul lui Dumnezeu şi totuşi să nu ai nici un folos de pe urma lui. Hristos a ilustrat adevărul acesta prin sămânţa care a căzut pe pământ pietros şi între spini (vezi la Matei 13,5-7). Chiar dacă cei din Corint răspunseseră primelor îndemnuri ale lui Pavel şi fuseseră împăcaţi cu Dumnezeu, aceasta nu era de ajuns. Lucrarea mântuirii lor individuale încă nu era completă. Viaţa creştină de-abia începe când oamenii sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi prin aceasta intră într-o nouă nouă legătură cu El. E adevărat că în clipa împăcării, ei sunt într-o stare de mântuire. Ei sunt îndreptăţiţi prin harul lui Dumnezeu. Dar Evanghelia lui Hristos cuprinde mult mai mult decât iertarea păcatelor trecute; ea are în vedere şi o transformare a caracterului, a cărei ţintă este o viaţă în care păcatul nu intră (vezi la Romani 6,5-15; 2 Corinteni 1,22; 3,18). Primirea iniţială a harului lui Dumnezeu, care aduce îndreptăţire, trebuie să fie urmată de o continuă primire a harului, care produce sfinţirea.
În zadar. Adică fără să fi servit unui scop folositor (cf. Isaia 55,10.11). Important este felul în care omul primeşte harul şi continuă să-l primească (vezi la Matei 13,23; Fapte 2,41).
Harul lui Dumnezeu e primit în zadar când:
E neglijat. Neatenţia permanentă poate face inima să devină surdă la glasul lui Dumnezeu. Un
ghid de călătorie nu îi este de nici un folos unui om care comite mereu greşeli pe drum, nestudiindu-l sau neurmându-i instrucţiunile.
E denaturat, fiind folosit ca o manta acoperitoare pentru păcat (Romani 6,1.15). Argumentul nebiblic că harul lui Dumnezeu desfiinţează Legea Lui (vezi la Romani 3,31) e prezentat de unii ca scuză pentru un comportament după placul lor, în locul ascultării de Dumnezeu (vezi Evrei 10,29).
E alterat cu idei şi metode omeneşti. Oamenii primesc harul lui Dumnezeu în zadar când caută să câştige merite înaintea Sa printr-un legalism minuţios (Romani 6,14.15; Galateni 2,21; 5,4, Efeseni 2,8.9).
E primit de intelect şi nu e transpus în viaţă, când nu curăţă inima şi nu conduce la ascultare deplină şi zeloasă de Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegerea fără punerea în practică este ca studierea chimiei alimentare, fără a mânca (Matei 7,20-24).
Dacă nu este depăşit primul stadiu al îndreptăţirii, harul lui Dumnezeu este primit în zadar. El n-a servit unui scop folositor. E uneori necesar să umpli o pompă ca să o faci să funcţioneze, dar umplerea nu e un scop în sine. La fel, Dumnezeu acordă harul pentru a-l îndreptăţi pe păcătosul care se pocăieşte, dar numai pentru a-l pune în postura de a primi continuu har, ca să-l ajute să trăiască mai presus de păcat. Îndreptăţirea prin har e numai începutul vieţii creştine.
Harul. Vezi la Romani 3,24.