3:7 Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare,
Slujba aducătoare de moarte. [,,slujba morţii”, KJV]. Adică sistemul religios iudaic, care ajunsese atât de pervertit, încât era lipsit de viaţă şi nu putea să dea viaţă celor care-l practicau. În versetul 9, Pavel îl numeşte ,,slujba aducătoare de osândă”. Versetele 7-18 sunt bazate pe experienţa lui Moise relatată în Exod 34,29-35. Pavel scoate în evidenţă aici superioritatea slujbei ,,duhului”, scopul lui fiind acela de a-i combate cu dovezi pe potrivnicii săi din Corint, iudaizanţii (vezi la 2 Corinteni 11,22), a căror slujbă era aceea a ,,slovei” şi nu a ,,duhului”.
Scrisă şi săpată în pietre [,,scrisă şi gravată”, KJV; ,,săpată în litere”, G.Gal.). Literal, ,,gravată în scris” cu accent asupra ideii că scrisul era menit să rămână şi astfel să aibă valabilitate permanentă. Aceasta este o referire evidentă la cele două table de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci (Exod 31,18). Comparaţi cu vorbele rostite de Hristos în Matei 4,4.7.10: ,,este scris” însemnând ,,stă scris”. Pavel se referă aici la a doua înscriere a Legii pe table de piatră (Exod 34,1-7.28-35).
Feţei lui Moise. Vezi la Exod 34,29-35.
Strălucirii. [,,slavei”, KJV]. Vezi Romani 3,23. În 2 Corinteni 3,7-18 slava care rămâne este în contrast cu slava care piere; ceea ce este plin de slavă în contrast cu ceea ce are mai puţină slavă; iar ceea ce e nou, cu ceea ce e vechi. În ambele, ,,slava” se referă la slava prezenţei lui Hristos. În cel nou e o deplină descoperire a slavei lui Dumnezeu în persoana şi prezenţa reală a lui Hristos, care a venit în lumea aceasta ca să fie văzut de oameni (vezi la Ioan 1,14), slavă care rămâne pururea (vezi Evrei 7). În slujirea mozaică, Hristos era văzut numai în simbolurile oferite de legea ceremonială, dar slava era totuşi slava reflectată a lui Hristos. Răscumpărătorul era ascuns în spatele unei perdele de tipuri, simboluri, ritualuri şi ceremonii, dar perdeaua aceasta a fost înlăturată la venirea marelui Antitip (vezi Evrei 10,19.20).
Trecătoare. [,,desfiinţată”, KJV]. Unii cititori superficiali au tras concluzia că Legea lui Dumnezeu ,,urma să fie desfiinţată”. Însă versetul spune clar că ,,slava trecătoare” reflectată pe faţa lui Moise ,,urma să fie desfiinţată”. ,,Slava” aceea dispărea în câteva ore sau zile, în cazul cel mai fericit, dar Legea lui Dumnezeu, ,,scrisă şi gravată în pietre”, a rămas în vigoare. Slujirea lui Moise şi sistemul iudaic e ceea ce trebuia să treacă, nu Legea lui Dumnezeu (vezi la Matei 5,17.18). Slava nu era asupra tablelor de piatră şi nu a dispărut de pe ele.
Slava trecătoare de pe faţa lui Moise a fost rezultatul părtăşiei lui cu Dumnezeu pe Sinai. Ea mărturisea celor care o vedeau că Moise fusese în prezenţa divină şi purta mărturia tăcută a însărcinării sale ca reprezentant al lui Dumnezeu şi a obligaţiei poporului de a rămâne la preceptele ei. Slava aceea era dată pentru a atesta sursa divină şi astfel obligativitatea Legii.
După cum faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu, tot aşa legea ceremonială şi serviciile sanctuarului pământesc reflectau prezenţa lui Hristos. Dumnezeu intenţiona ca oamenii din timpurile Vechiului Testament să înţeleagă şi să experimenteze prezenţa salvatoare a lui Hristos în slava reflectată a sistemului tipic. Dar odată cu venirea lui Hristos, oamenii au avut privilegiul de a privi slava Antitipului (vezi la Ioan 1,14) şi nu mai aveau nevoie de slava mai mică, reflectată, care însoţea tipul. În timpurile Vechiului Testament, păcătoşii aflau mântuirea prin credinţa în Hristos, Cel care trebuia să vină, tot atât de sigur cum au aflat în timpurile creştine.
Tocmai pentru motivul acesta Pavel vorbeşte despre aceste ritualuri şi ceremonii ca ,,slujirea morţii”. Iudeii care nu izbuteau să-L vadă pe Hristos în sistemul jertfelor aveau să moară în păcatele lor. În sine şi de la sine, sistemul acela n-a salvat niciodată pe nimeni de la primirea plăţii păcatului, şi anume moartea. Şi întrucât cei mai mulţi iudei de pe vremea lui Pavel, inclusiv iudaizanţii care acum tulburau biserica din Corint, considerau acele jertfe ca esenţiale pentru mântuire, Pavel caracteriza corespunzător întregul sistem ca ,,slujire a morţii”. El era lipsit de viaţă. Atât iudeii, cât şi neamurile trebuiau să găsească viaţă în Hristos, deoarece numai în El este mântuire (Fapte 4,12).
Hristos a fost Mântuitorul lui Israel în toate timpurile Vechiului Testament, tot atât de adevărat cum este Mântuitorul nostru astăzi (vezi E. G. White, Material suplimentar la Fapte 15,11).
Eşecul naţiunii iudaice de a-l vedea pe Hristos şi de a crede în El, aşa cum era preînchipuit prin sistemul ceremonial, marchează întregul curs al istoriei evreilor de la Sinai la Hristos. În felul acesta, expresia ,,slujba morţii” caracterizează în mod corespunzător întreaga perioadă a istoriei iudaice, deşi, natural, au fost multe excepţii vrednice de notat. Orbirea lui Israel, în cele din urmă, la făcut să-L lepede pe Isus ca Mesia şi să-L răstignească pe Răscumpărătorul lor. Pavel declară că odată cu venirea slavei mai mari, revelate în Hristos, şi dispariţia în consecinţă a slavei reflectate a sistemului tipic, nu mai poate exista vreo scuză pentru rămânerea într-un asemenea sistem. Venirea lui Hristos şi a plinătăţii Duhului Sfânt oferea din plin o slujbă care putea să dea viaţă.