3:6 care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.
Ne-a... făcut în stare. În v. 6-18, Pavel scoate în evidenţă superioritatea ,,slujbei Duhului” (v. 8), pe care el o reprezintă, faţă de ,,slujba aducătoare de moarte” – sistemul iudaic, ieşit din uz, reprezentat de adversarii săi iudaizanţi. El scoate în evidenţă acest contrast comparând ,,slova” noului legământ” cu aceea a perioadei mozaice şi prezentându-i pe adversarilor săi iudaizanţi ca exponenţi ai literei Legii şi nu ai spiritului ei. El numeşte preoţia iudaică o slujire ,,a slovei” în contrast cu aceea a slujitorilor lui Hristos ca o slujire ,,a duhului”. Un slujitor ,,al slavei” Legii administra un sistem de reguli şi rânduieli. Scopul lui era de a asigura conformarea la cerinţele exterioare. Dar Dumnezeu îl făcuse pe Pavel un slujitor ,,al duhului”, al întregii voinţe descoperite a lui Dumnezeu. El fusese crescut după litera aspră a Legii (Fapte 22,3; Filip 3,4-6), dar duhul vieţii în Hristos Isus îl eliberase de sistemul acela aspru (Romani 8,2). El renunţase la slujirea ,,literei” în favoarea aceleia ,,a duhului” (Romani 8,1,2:2 Corinteni 5,17).
Acest tip de slujire îi poate salva pe oameni de la păcat, făcându-i copii ai lui Dumnezeu, în timp ce celălalt tip de slujire nu reuşeşte nimic din toate acestea (Efes 3,7). Unul are Duhul Sfânt, celălalt nu-L are. Slujirea ,,duhului” poate să convingă de păcat, cealaltă nu poate (Ioan 16,8.9.13; Efeseni 3,7; 1 Timotei 1,11-16).
Slujirea ,,slovei” – formele religiei – şi aceea ,,a duhului” (vezi la Ioan 4,23.24) nu ar fi trebuit să fie reciproc exclusive (vezi la Marcu 2,21,22; 7,6-9). Dar slujirea ,,slovei” ajunsese să fie, practic,
o pervertire a adevăratei Evanghelii care îi fusese descoperită lui Moise şi tuturor profeţilor (DA 29, 30, 35, 36).
Legământ nou. [,,Nou testament”, KJV]. Pavel pune în contrast noul cu vechiul legământ, unul fiind identificat cu duhul şi celălalt cu litera. Sub vechiul legământ, respectul iudaic pentru simpla ,,slovă” a legii în practică a devenit idolatrie. El a sufocat ,,duhul”. Iudeii au ales să trăiască sub stăpânirea ,,slovei” Legii. Ascultarea lor de lege, de ritual şi de ceremoniile prescrise era formalistă şi externă. Devoţiunea şi ascultarea unui creştin nu vor fi caracterizate prin metode mecanice, reguli şi obligaţii elaborate, ci prin prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu.
Nu al slovei. Punerea în contrast a ,,slovei” şi a ,,duhului” în Scriptură e ceva specific apostolului Pavel (vezi Romani 2,27-29; 7,6). Una este externă, cealaltă este interioară. Atât iudeii, cât şi creştinii sunt în primejdia de a accentua ,,slova” cu excluderea ,,duhului”. Vechiul Testament cât şi Noul Testament reprezintă o descoperire inspirată de Duhul Sfânt (2 Timotei 3,15-17). Dumnezeu intenţionase ca iudaismul să aibă atât ,,slova” cât şi ,,duhul” – o redare scrisă a voii descoperite a lui Dumnezeu şi a anumitor formalităţi prescrise, toate transpuse într-o experienţă vie (vezi Ioan 4,23.24). Acelaşi lucru e adevărat cu privire la creştini. Doctrinele formaliste, teologia şi formele de cult nu au puterea să-i mântuiască pe oameni din păcat.
Prin faptul că venise de la Dumnezeu, ,,slova” Legii, aşa cum e relatată în scrierile lui Moise, era bună. Dar Dumnezeu intenţionase ca ,,slova”, redarea în scris a Legii, să fie numai un mijloc de atingere a unui scop superior, acela al imprimării ,,spiritului” Legii în inimile iudeilor. Dar ca întreg, israeliţii au dat greş în a transpune ,,slova” Legii în ,,spiritul” ei, adică într-o experienţă religioasă vie de mântuire personală din păcat, prin credinţa în ispăşirea care urma să fie adusă de Mesia. Doar ţinerea literei legii ,,omoară”. Numai ,,duhul” Legii are posibilitatea să dea ,,viaţă”, fie pentru iudeu, fie pentru creştini. Practica creştinismului poate uşor degenera într-o simplă ,,formă a evlaviei” fără ,,puterea ei” (2 Timotei 3,5), aşa încât ,,slova” creştinismului îi ,,omoară” pe aceia care se sprijină pe ea pentru mântuire.
Pe vremea lui Pavel, iudaismul pierduse în aşa măsură ,,duhul” adevăratei religii, încât ritualurile lui religioase constau numai din ,,slovă”. Ca sistem, el pierduse puterea de a da viaţă credincioşilor (vezi la Marcu 2,21.22; Ioan 1,17). Pe de altă parte, creştinismul era încă tânăr şi prolific, deşi în secolele următoare, avea să degenereze şi el (vezi nota suplimentară la Daniel 7). În felul acesta, când scria Pavel, iudaismul era identificat cu ,,slova” şi creştinismul, în măsura în care era liber de influenţa iudaizanţilor, era identificat cu ,,duhul”.
Argumentul unora că Pavel nesocoteşte aici Vechiul Testament şi Decalogul este, în realitate, fără fundament. Scriindu-le creştinilor dintre neamuri, Pavel afirma adesea că Vechiului Testament şi Decalogul reprezintă forţa care îi uneşte pe creştini (vezi Romani 8,1-4; 2 Timotei 3,15-17; cf. celor de la Matei 5,17-19). Hristos şi apostolii nu aveau alte ,,scripturi” decât Vechiul Testament (vezi la Ioan 5,39). Galeria eroilor credinţei enumeraţi în Evrei 11, împreună cu multe mii din timpurile Vechiului Testament, au experimentat lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt în viaţa lor, la fel cum alţii au făcut-o în timpurile Noului Testament.
Fiecare biserică şi fiecare crez au atât ,,slova”, cât şi ,,duhul” lor. Evanghelia lui Isus Hristos are ,,slova” şi ,,duhul” ei. Fără puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, inevitabil Evanghelia devine în orice biserică o scrisoare moartă. Mii de creştini cu numele sunt mulţumiţi cu ,,slova” şi rămân cu totul fără viaţă spirituală. Ceea ce Dumnezeu cere nu este numai o fapte corecte, ci fapte corecte ca produs şi dovadă a unei relaţii corecte cu Dumnezeu şi o stare corectă a fiinţei morale şi spirituale. A reduce viaţa şi cultul creştin la conformarea la un sistem de reguli, în loc de a le face să depindă de viul Dumnezeu înseamnă a depinde de serviciul şi lucrarea ,,slovei”. Actele şi ceremoniile formaliste ale religiei, fie iudaice, fie creştine, sunt numai un mijloc pentru atingerea unui scop. Dacă sunt tratate ca scopuri în sine, ele se transformă imediat într-o piedică pentru o experienţă religioasă adevărată.
Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Legea lui Dumnezeu, Decalogul. Conformarea formalistă la preceptele ei, într-un efort de a obţine prin aceasta mântuirea, este zadarnică. Numai când vine ca rezultat al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru semeni, ascultarea are valoare înaintea lui Dumnezeu (vezi la Matei 19,16-30). În predica de pe munte, Domnul a subliniat principiul conform căruia ascultarea de ,,slova” Legii, fără ,,duhul” ascultării, nu reuşeşte să atingă standardul Său de neprihănire (vezi la Matei 5,17-22). Contrar anumitor comentatori moderni ai Scripturii, ,,duhul” Legii nu desfiinţează ,,litera” ei. De pildă, Isus a poruncit ucenicilor Săi să nu se ,,mânie” pe fraţii lor (Matei 5,22), dar prin aceasta El nu a dat voie nimănui să calce ,,slova” poruncii, luând viaţa fratelui său. Evident că ,,duhul” poruncii a şasea nu înlocuieşte ,,slova” ei, ci o completează şi tinde să o ,,mărească” (vezi la Isaia 42,21). Acelaşi lucru s-ar putea spune cu privire la fiecare precept al Decalogului, inclusiv porunca a patra (vezi la Isaia 58,13; Marcu 2,28).
Slova omoară. ,,Slova” era bună, dar nu avea putere să salveze pe păcătos de sub sentinţa morţii. De fapt, ea îl condamna la moarte. Aşa cum a fost dată iniţial de Dumnezeu, legea avea scopul să promoveze viaţa (Romani 7,10.11) şi astfel se spune despre ea că este ,,sfântă, dreaptă şi bună (v. 12). Dar viaţa venea odată cu ascultarea, iar moartea cu neascultarea. În felul acesta, Legea îl dădea pe păcătos la moarte, deoarece ,,omul care va păcătuit, vrednic este de moarte” (Ezech. 18,4.20). ,,Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), dar Evanghelia avea ca scop să-l ierte şi să-i dea viaţa păcătosului (cap. 8,1-3). Legea osândeşte la moarte pe călcătorul poruncii, dar Evanghelia îl răscumpără şi îl face să trăiască iarăşi (Psalmi 51).
Dă viaţă. Literal, ,,a face viu”. Lucrarea ,,duhului” dă putere supranaturală. Sentinţa la moarte este înlăturată de darul vieţii în Hristos (1 Ioan 5,11.12). Când e adusă în conştiinţa unui om pocăit, norma dreptăţii lui Dumnezeu devine ocazie de ascultare şi de viaţă. Dar când Legea lui Dumnezeu este adusă în conştiinţa omului care nu este născut din nou, ea îl condamnă la moarte.