2:4 V-am scris cu multă mâhnire, şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.
V-am scris Vezi la v. 3.
Strângere de inimă. Gr. sunoche, ,,mâhnire”, ,,chin sufletesc”, literal, ,,o strângere laolaltă”, adică tensiune. Ideea e că inima pare să fie greu apăsată, iar apăsarea aceea produce mâhnire.
În lacrimi. [,,multe lacrimi”, KJV]. Pavel le administrase o aspră mustrare şi disciplină, nu cu mânie, ci cu tristeţe. Hristos a plâns atunci când tânjea după poporul Său (Matei 23,37.38). Mustrarea menită să-l aducă înapoi pe cel greşit nu trebuie niciodată să fie făcută cu asprime sau cu aroganţă, ci cu multă duioşie şi compătimire. Pavel era stăpânit de un curaj nemărginit în faţa primejdiei, persecuţiei şi morţii, dar a plâns când a fost constrâns să-i critice pe fraţii săi în Hristos (vezi Fapte 20,31; Filipeni 3,18).
Tratarea cu succes a păcătoşilor nu se realizează prin denunţare aspră, prin ridiculizare sau sarcasm, prin dezvăluirea păcatelor lor. Ceea ce nu pot realiza armele acestea dure poate să facă o grijă plină de afecţiune, cu ,,multe lacrimi”. Situaţia nefericită a unui membru care cade în păcat pricinuieşte chin sufletesc şi mâhnire în mintea fiecărui ucenic adevărat al lui Hristos. Grija evlavioasă şi iubirea creştină unesc biserica şi previn diferenţele de opinie cu privire la cei supuşi disciplinei.
Lucrarea de predicare are nevoie de bărbaţi care nu minimalizează şi nu scuză păcatul, care nu se codesc să mustre păcatul (cf. Ezech. 9,4). Ei sunt bărbaţi care, deşi tratează curajos răul din biserică, sunt constrânşi de iubirea lui Hristos (1 Cron. 5,14). Ei sunt, într-un anumit sens, dregători ,,ai spărturii” şi restauratori ,,ai căilor spre buna locuire” (Isaia 58,12; vezi Evrei 3,7.17). A trece cu vederea păcatul nu e o demonstraţie de iubire. Uneori, iubirea are nevoie să fie severă. Iubirea în biserică nu înseamnă manifestarea iubirii, a milei şi a îndelungii răbdări faţă de oameni împietriţi în detrimentul integrităţii bisericii sau a siguranţei altor membri. A considera iubirea ceva lipsit de fermitate înseamnă a o identifica cu slăbiciunea, lipsa de iniţiativă, de tărie şi de curaj. Iubirea slujitorului Evangheliei pentru membrii săi înseamnă mai mult decât o emoţie duioasă, înseamnă şi
o continuă atitudine de preocupare pentru binele, bucuria şi creşterea lor spirituală, tristeţe cu privire la păcatele lor, conducere puternică şi curaj ferm, care nu cedează atunci când vrăjmaşul sufletelor caută să împrăştie turma. Pavel, ca slujitor al Evangheliei, a fost pregătit să suporte orice măsură de suferinţă, chiar şi sacrificiul vieţii sale, pentru mântuirea altora. Nu era nimic slab sau molatic în ce priveşte iubirea sa. Nici Isus, nici Pavel nu îmbracă iubirea în sentimentalism bolnăvicios. Ambii dau la iveală continuu capacitatea de a face gesturi nobile şi dificile şi tăria de a-l birui pe diavol, indiferent sub ce mască s-ar ascunde pentru a ataca biserica. Vezi la Matei 5,43.44.
Să vedeţi dragostea. [,,să cunoaşteţi iubirea”, KJV]. Scopul lui Pavel când a scris nu era să pricinuiască întristare, ci să exprime, dacă era cu putinţă, iubirea înfocată care îl călăuzea în toate legăturile lui cu ei (vezi la cap. 5,14). Dacă ei ar fi putut să-şi dea seama de la început că tot ce spunea el era rostit cu iubire, ar fi avut mai multe de câştigat.