2:15 În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării:
O mireasmă. [,,un miros dulce”, KJV]. Gr. Euodia, din două cuvinte, însemnând ,,bun” şi ,,miros”. Euodia e aplicat la persoane sau lucruri plăcute lui Dumnezeu (vezi Efeseni 5,2; Filipeni 4,18). În Septuaginta e folosit în legătură cu tămâia de la Cortul Întâlnirii (vezi Exod 29,18; Lev. 1,9; 2,2 etc.).
Pavel continuă să se gândească la mirosul tămâiei de pe străzile Romei în timpul procesiunii triumfale, dar imaginea este schimbată puţin. În 2 Corinteni 2,14, mireasma reprezintă cunoaşterea de Dumnezeu, răspândită prin reprezentanţi omeneşti. În v. 15, Pavel şi tovarăşii săi slujitori constituie mireasma lui Hristos. Hristos este mijlocul primar prin care Dumnezeu răspândeşte cunoştinţa care vine de sus. Pavel şi colaboratorii săi constituie al doilea mijloc de răspândire. Ei se fac una cu Hristos, care locuieşte în ei (Galateni 2,20) şi care răspândeşte, prin ei, parfumul lucrurilor spirituale.
Sunt pe calea mântuirii. [,,sunt mântuiţi”, KJV]. Cei care sunt pe calea mântuirii sunt mântuiţi prin harul lui Hristos; cei care sunt pierduţi sunt răspunzători pentru pierderea propriului lor suflet.
Să ne întoarcem la imaginea triumfului roman. Unii dintre cei care mergeau în procesiune erau pe calea spre execuţie, alţii spre eliberare sau biruinţă. Ambele grupuri respirau parfumul când înaintau pe drum. Pentru un grup era un semn de aducere-aminte al morţii, pentru celălalt era un semn de aducere-aminte al vieţii. Tot astfel stau lucrurile şi cu Evanghelia. Pentru cei care o primesc, ea devine un zălog al viitorului fericit, dar pentru cei care o resping, ea se transformă într
o avertizare a morţii. Predicarea Evangheliei nu lasă niciodată pe un om în aceeaşi stare în care îl găseşte. Ea sau îl conduce la viaţă veşnică, sau îl împietreşte, făcându-l să respingă (vezi la v. 16). Ea sau supune, sau înăspreşte; sau împacă, sau înstrăinează. Evanghelia nu se schimbă, ea e totdeauna ,,puterea lui Dumnezeu spre mântuire” (Romani 1,16), dar cei care o resping sunt osândiţi de ea (vezi la Matei 7,21-27; Marcu 16,16; Ioan 3,17-21). Cel care devine piatra unghiulară a vieţii oamenilor devine şi ,,piatră de poticnire” pentru cei care Îl leapădă (1 Petru 2,8).