11:22 Sunt ei Evrei? Şi eu sunt! Sunt ei Israeliţi? Şi eu sunt! Sunt ei sămânţă a lui Avraam? Şi eu sunt!
Evrei. Versetul acesta îi identifică în mod precis pe adversarii lui Pavel din biserica din Corint ca fiind iudei. În decursul istoriei lor, iudeii ajunseseră să creadă în superioritatea lor ca naţiune şi ca popor ales al lui Dumnezeu (Deuteronom 7,6; Amos 3,2; Ioan 8,33-39). Cele trei denumiri folosite aici sunt sinonime. Pavel respinge aici ideea că adversarii săi aveau un avantaj faţă de el în această privinţă (vezi Fapte 22,3; Filip 3,3-5).
În ce priveşte originea termenului ,,evreu”, vezi la Geneza 10,21. Folosirea lui aici sugerează vechimea obârşiei lor ca popor, spre deosebire de alte naţiuni. La origine, el i-a denumit pe descendenţii lui Eber (Geneza 11,16) ca naţiune. După captivitate, a ajuns să se refere şi la limba aramaică, limba uzuală a Palestinei pe vremea lui Pavel (vezi vol. I, p. 25, 29, 30). Deşi născut în altă ţară, Pavel învăţase aramaica, lucru care reflectă respectul şi ataşamentul lui faţă de tradiţiile ebraice. Iudeii elenişti din diaspora vorbeau de obicei limba greacă şi foloseau traducerea greacă a Vechiului Testament, LXX. Din cauză că Pavel era născut în afara Palestinei, în Tars, capitala Ciliciei, şi din cauză că vorbea limba greacă, fără îndoială că adversarii lui – iudei palestinieni – îl catalogau drept elenist şi astfel mai puţin loial iudaismului decât spuneau că sunt ei.
Diferenţa dintre iudeul creştin şi iudeul ortodox al vremurilor Noului Testament ar trebui de asemenea să fie notată. Potrivnicii lui Pavel aparţineau primei grupe. Ei se ataşaseră bisericii creştine şi căutau o slujbă în calitate de conducători creştini. Ei se considerau superiori convertiţilor dintre neamuri şi insistau să se păstreze această distincţie. Însă Pavel nu recunoştea nici o diferenţă între iudei şi neamuri în ceea ce priveşte mântuirea şi poziţia înaintea lui Dumnezeu (Romani 1,14; 2,25-29; 3,29.30; 10,12; Galateni 3,28.29; 5,6; Efeseni 2,14; Coloseni 3,11).
Conflictul dintre Pavel şi aceşti apostoli creştini iudei falşi din Corint a fost numai o parte din conflictul mai mare care s-a iscat în biserica creştină primară în diferite momente şi locuri (vezi Fapte 10,28; 15,1.2.5; Galateni 2,1-9.11-14). Era cât se poate de dificil chiar pentru iudeul convertit să consimtă la desfiinţarea ,,zidului de la mijloc care-i despărţea” (Efeseni 2,14) şi să renunţe la o anumită ostilitate faţă de neamuri din cauză că nu fuseseră născuţi iudei. Atitudinea aceasta, dezvoltată de iudei, mai ales în decursul secolelor de după captivitate, era o pervertire a scopului lui Dumnezeu pentru poporul Său ales (vezi Ioan 10,16; Efeseni 2,14.15; vol. IV, p. 32, 33). Era foarte dificil, chiar şi pentru ucenici să-şi elibereze mintea de cătuşele de oţel ale acestui spirit îngust, bigot (Fapte 10,9-17.28; 11,1-18; Galateni 2,12).
Când Pavel a scris epistola cunoscută acum ca 1 Corinteni, biserica din Corint era tulburată de diferite partide (vezi 1 Corinteni 1,12). Deşi pe vremea când a fost scrisă a doua epistolă, câteva săptămâni sau luni mai târziu (vezi p. 822), majoritatea membrilor bisericii erau pe deplin împăcaţi cu apostolul (vezi 2 Corinteni 7,7-15; vezi la v. 13, 15), anumiţi apostoli mincinoşi stăruiau în a lucra contra lui (vezi cap. 10,2). Acestei minorităţi îi adresează apostolul o mustrare aspră în a doua lui epistolă, mai ales în capitolele 10 la 13.
Deşi Pavel lămureşte că această minoritate era alcătuită din iudei (cap. 11,22), el nu-i identifică ca aparţinând partidei iudaizante a biserici creştine şi nici nu tratează învăţăturile lor ca eretice. Din tăcerea aceasta unii au dedus că nu făceau parte dintre iudaizanţi. Totuşi, opinia larg acceptată e că această opoziţie era de tip iudaizant. Conducătorii ei erau iudei creştini care se pare că pretindeau că sunt iudei mai buni şi mai loiali faţă de iudaism decât Pavel (capitolele 10,7; 11,22). Ei de asemenea pretindeau că sunt ,,apostoli ai lui Hristos” (v. 13) şi ,,slujitori ai lui Hristos”
(v. 23) şi negau faptul că Pavel ar fi fost un apostol adevărat (cf. cap. 11,15; 12,11.12) sau un reprezentant adevărat al lui Hristos (cap. 11,23). Dar ei erau de fapt ,,apostoli mincinoşi” (v. 13) şi ,,slujitori ai nedreptăţii” (v. 15). Aceste caracteristici sunt tipice pentru partida iudaizantă a bisericii primare şi pentru nici o altă grupă clar definită de pe vremea lui Pavel. Este deci logic să admitem că ei erau iudaizanţi.
În ce priveşte un comentariu în plus referitor la partida iudaizantă din biserica creştină primară vezi p. 33. În ce priveşte tentativa de subversiune în bisericile galatene de către această facţiune – chiar la data aceea – vezi p. 933.
A nega întâietatea iudeilor înaintea lui Dumnezeu nu înseamnă a nega superioritatea revelaţiei divine acordată iudeilor (Romani 3,12; 9,1-15). În contrast cu convertitul dintre neamuri, iudeul fusese educat din copilărie în cultul singurului Dumnezeu adevărat şi în cunoaşterea Scripturilor. În general, nucleul de credincioşi creştini provenea din sinagoga iudaică, deoarece Pavel începea predicarea Evangheliei în sinagoga locală. Iudeii se simţeau îndreptăţiţi la o consideraţie specială şi la privilegii speciale în Biserica Creştină şi se considerau mai bine pregătiţi pentru conducere. Comparativa lor maturitate religioasă le dădea în mod evident un avantaj faţă de imaturitatea religioasă a neamurilor. Dar atitudinea lor şi abuzul de autoritate din partea lor în diferite cazuri avusese ca rezultat o religie de îndreptăţire de sine, care era respingătoare atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om (Luca 18:10-14).
Israeliţi. În ce priveşte o tratare a termenului ,, Israel” vezi la Geneze 32,28. ,,Israel” îi desemnează pe evrei ca pe aleşii lui Dumnezeu şi face distincţie între cei din linia aleasă de descendenţă din Avraam şi numeroşi alţi descendenţi ai lui Avraam (Geneza 21,12; Romani 9,10-13; Galateni 4,22.31). În rolul lor de popor ales al lui Dumnezeu, israeliţii se bucuraseră de binecuvântări şi privilegii speciale (Romani 9,4.5; Vol. IV, p. 27-29). Numele apare numai de trei ori în alte locuri în Noul Testament (Ioan 1,47; Romani 9,4; 11,1).
Sămânţă a lui Avraam. Acesta era considerat cel mai onorabil titlu dintre cele trei: a fi un adevărat fiu al lui Avraam însemna a te afla într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu (Geneza 17,7; Galateni 4,22-26), a experimenta neprihănirea prin credinţă (Romani 4; Galateni 3,6-9; 14-16), a aparţine neamului prin care avea să vină Mesia (Galateni 3,16) şi a moşteni înaltele făgăduinţe făcute lui ca părinte al neamului ebraic (Galateni 3,14-18). Dar iudei n-au izbutit să facă deosebire între a avea sângele lui Avraam în venele lor şi a avea credinţa lui Avraam în inimile şi minţile lor (Geneza 21,10; Matei 3,9 Ioan 8,33-35; Romani 2,28.29; Galateni 3,28.29). Potrivnicii lui Pavel posedau numai calificaţiile fizice, iar faptul acesta nu justifica nici o pretenţie la superioritate în biserica lui Hristos (Galateni 5,2-6).