10:12 Negreşit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia care se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înşişi şi se pun alături ei cu ei înşişi, sunt fără pricepere.
N-avem îndrăzneala. [,,nu îndrăznim”, KJV]. În v. 12-18, Pavel îşi apără lucrarea ca slujitor al Evangheliei. În epistola aceasta, el îşi apără de repetate ori integritatea ca apostol (cap. 3,1; 4,2; 5,12; 12,11). Acum, în mod subtil, compară lăudăroşenia închipuită şi plină de sine a potrivnicilor săi cu propriile sale osteneli precaute pe când era la Corint. El întoarce lucrurile împotriva adversarilor săi printr-un iscusit joc de cuvinte egkrino şi sugkrino (vezi mai jos).
Este evident că Pavel se referă la acuzaţia de laşitate. Dacă potrivnicii săi vor să spună că e lipsit de îndrăzneala de a se afirma şi de a fi un conducător în adevăratul sens al cuvântului, el admite acuzaţia cu promptitudine. În plus, el nici nu are interes şi nici nu îndrăzneşte să câştige aplauzele oamenilor. Îndrăzneala încrezută pe care au dat-o pe faţă potrivnicii lui, pe el nu-l atrage.
Dar e un fel de îndrăzneală de care el nu duce lipsă (cap. 11,21-30) – curajul de a pătrunde în ţări noi cu Evanghelia şi de a suferi pentru Hristos (cap. 10,15.16). El se măsoară pe sine şi lucrarea sa după voia şi norma lui Dumnezeu (Romani 12,3; Efeseni 4,7). Pavel le declară galatenilor că nu îndrăznea să se laude decât cu ,,crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6,14).
Să ne punem alături. [,,să ne numărăm”, G.Gal.]. Gr. egkrino, ,,a compara”, ,,a măsura”. Pavel nu îndrăzneşte să se întreacă cu aceşti maeştri ai laudei de sine, deoarece în privinţa aceasta ei îl întrec cu mult.
Se laudă singuri. Aceşti corinteni lăudăroşi erau, se pare, membri ai unei aşa-numite societăţi de admiraţie reciprocă. Fiecare om se fixa pe sine ca standard de distincţie şi îi lăuda pe alţi membri ai societăţii pentru a sluji propriile interese şi pe acelea ale grupului din care făcea parte. Fixându-şi propriile lor virtuţi ca presupuse norme de comparaţie, ei deveneau propriul lor ideal.
Lauda de sine este forma cea mai rea de autoamăgire. Îngâmfarea îi orbeşte pe oameni, astfel încât să nu vadă standardul obiectiv în funcţie de care pot face o evaluare de sine neinfluenţată. Drept urmare, ei se învârtesc fără încetare într-un cerc vicios. Devin orbi faţă de norma lui Dumnezeu de măsurare, orbi faţă de propria lor îngâmfare, orbi faţă de însuşirile bune ale oricui li se împotriveşte, orbi chiar faţă de propria lor nevoie de mântuire. Acest mod de autoapreciere, care începe cu ,,eu” şi se termină cu ,,eu”, e lipsit de înţelepciune şi chiar de un interes personal constructiv. A trăi după standardul acesta înseamnă a trăi contrar duhului lui Hristos (Filipeni 2,5-11).
Fără pricepere. [,,nu sunt înţelepţi”, KJV]. E culmea mândriei ca un om păcătos să se considere desăvârşit sau aproape desăvârşit (Romani 7,18; 1 Ioan 1,19). Un simţ al propriei nedesăvârşiri e cea dintâi condiţie pe care cerul o pune tuturor celor care ar urma să fie primiţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu (vezi la Matei 5,3).