1:1 Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, şi către toţi sfinţii, care sunt în toată Ahaia:
Apostol. Gr. apostolos (vezi la Marcu 3,15; Fapte 1,2). Pavel primise însărcinarea direct de la Isus Hristos (Fapte 26,16.17; cf. Galateni 1,11.12). În felul acesta era un ambasador reprezentându-L pe Hristos (2 Corinteni 5,20). În cele mai multe dintre epistolele sale, Pavel se numeşte apostol, autoritatea lui fiind egală cu cea a celor doisprezece, care Îl văzuseră pe Domnul şi fuseseră instruiţi personal de El (vezi la 1 Corinteni 9,1).
Al lui Hristos Isus. Adică trimis de Isus Hristos şi deci vorbind în numele Lui.
Voia lui Dumnezeu. Apostolii mincinoşi care tulburau acum biserica din Corint veneau din proprie iniţiativă. Pavel devenise apostol printr-un act de voinţă al lui Dumnezeu (cf. Romani 1,1; 1 Corinteni 1,1). Era deosebit de important ca cei din Corint să recunoască diferenţa aceasta şi să-l accepte pe Pavel ca reprezentant personal al lui Dumnezeu.
De câteva decenii exista o partidă influentă de creştini iudei care cereau ca cei convertiţi la creştinism dintre neamuri să devină şi prozeliţi la iudaism şi să respecte cerinţele legii rituale. Aceşti iudei se pare că tăgăduiau valabilitatea deciziei conciliului de la Ierusalim care spunea că cei convertiţi dintre neamuri nu trebuiau să facă aşa ceva (Fapte 15,19.20.28.29). Cândva, partida aceasta iudaizantă ridicase cu succes bisericile din Galatia împotriva lui Pavel (Galateni 3,1; 5,1-7), precum şi bisericile din provincia Asia (2 Timotei 1,15). Aceşti iudaizanţi îl nesocoteau pe Pavel şi, întrucât el nu fusese asociat personal cu Hristos, ca cei doisprezece, îl prezentau, în cel mai bun caz, ca fiind un apostol de categoria a doua. Tendinţa în biserica primară era de a-i împărţi pe apostoli în două grupe: cei care fuseseră şi cei care nu fuseseră cu Hristos. Cei care-L văzuseră pe Isus în trup erau de obicei mai preţuiţi decât cei care nu-L văzuseră astfel. A doua grupă fusese rânduită la apostolie de biserică şi era considerată inferioară primei grupe. Această clasificare era pur omenească şi nu avea nici aprobarea lui Dumnezeu, nici a apostolilor. De aceea, adesea Pavel socotea că e necesar să accentueze că fusese chemate personal de Hristos. El Îl întâlnise personal pe Isus pe drumul spre Damasc. Fusese învăţat de Domnul Isus Hristos în persoană (Galateni 1,11.12). De asemenea fusese însărcinat de Isus în persoană, în templu, cu prilejul primei vizite la Ierusalim, după convertire (Fapte 22,21). Deoarece partida opozantă din Corint pusese la îndoială împuternicirea lui ca apostol, în a doua lui epistolă, Pavel susţine curajos chemarea sa divină la apostolie (vezi 2 Corinteni 3,1-6; 10,1-12; 11,1 la 12,18). Dacă era ,,voia lui Dumnezeu” ca Pavel să fie apostol, ce drept aveau iudaizanţii să pună la îndoială autoritatea lui? Vezi la 2 Corinteni 3,1; 11,5; Galateni 1,1; 2,6.
Fratele Timotei. [Timotei, fratele nostru, KJV]. Timotei nu e numit nicăieri apostol. El era încă tânăr, deşi fusese asociatul lui Pavel aproape 15 ani (vezi la Fapte 16,1-3; cf. AA 184). Pavel se mai referă la Timotei numindu-l şi ,,tovarăşul meu de lucru” (Romani 16,21). Poate că încă mai era socotit ucenic. El era deja binecunoscut bisericii corintene (1 Corinteni 16,10., 2 Corinteni 1,19). Numele lui Pavel şi al lui Timotei sunt asociate în salutările din alte cinci epistole (Filipeni 1,1; Coloseni 1,1; 1 Tesaloniceni 1,1; 2 Tesaloniceni 1,1; Filipeni 1). Pavel îl numeşte ,,adevăratul meu copil în credinţă” (1 Timotei 1,2; cf. 2 Timotei 1,2). Vezi la 1 Corinteni 4,17; 16,10.
Biserica. Gr. ekklesia (vezi la Mat. 18,17). Pavel numeşte biserica din Corint ,,biserica lui Dumnezeu”, înţelegând că fusese înfiinţată prin voia lui Dumnezeu, la fel cum Pavel fusese rânduit ca apostol ,,prin voia lui Dumnezeu”. Cetatea Corint era vestită pentru ştiinţa, bogăţia şi nelegiuirea ei (vezi p. 656). Totuşi, în locul acesta, unul din cele mai rele din lumea romană, Dumnezeu înfiinţase biserica Sa.
Toţi sfinţii. Se pare că la data aceea exista o grupare mare de credincioşi în Ahaia (vezi harta de la p. 33). Biserica din Chencrea este menţionată special (Romani 16,1). Fără îndoială că mai erau şi altele. Termenul hagioi, ,,sfinţi” (vezi la Romani 1,7), era folosit de la început pentru a-i desemna pe credincioşii creştini (vezi Fapte 9,13), ca unii care erau despărţiţi de lume pentru Dumnezeu. Poporul Lui e numit ,,credincioşi” (1 Timotei 4,12) datorită credinţei lor în Hristos; ,,ucenici” (Fapte 11,26) datorită faptului că învaţă de la El; ,,robi” [,,slujitori”] (Efes. 6,6) deoarece fac ceea ce spune El; ,,copiii” (1 Ioan 3,10; cf. v. 1), deoarece sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi ,,sfinţi”, deoarece viaţa lor este consacrată doar Lui (1 Corinteni 1,2).
Ahaia. Romanii au împărţit Grecia în două provincii senatoriale, Ahaia şi Macedonia (cf. Fapte 19,21). Corintul era capitala Ahaiei, care cuprindea Atica şi Peloponezul, şi reşedinţa proconsulului sau guvernatorului roman (vezi harta de la p. 33). Includerea în salut a celor numiţi ,,toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”, pe lângă aceia din Corint, arată faptul că, în oarecare măsură, şi ei aveau nevoie de sfatul trimis bisericii din Corint. Corintenii trebuiau să transmită salutările şi solia apostolului celorlalte biserici.