4:13 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde.
Nu voim. [,,Nu aş vrea”, KJV]. Dovezile textuale atestă exprimarea ,,nu am vrea”, adică ,,nu dorim”. S-ar putea ca Pavel să-i includă în mod conştient pe Sila şi Timotei în afirmaţia sa, ori folosirea pluralului ,,noi” să fie editorială (vezi comentariul de la cap. 1,1).
Aici apostolul abordează un subiect nou, soarta creştinului care a murit înaintea revenirii lui Hristos. S-ar putea ca Timotei, care tocmai se întorsese de la Tesalonic (cap. 3,6), să fi adus veşti despre faptul că membrii bisericii erau îngrijoraţi de soarta acelora dintre ei care au murit după ce au fost convertiţi. Cum ar fi putut unii ca aceştia să se bucure de strălucirea împărăţiei lui Hristos la venirea Sa? Pavel tratează acum subiectul în detaliu (v. 13–18) şi trece la un subiect înrudit: timpul arătării lui Hristos (cap. 5,1–11). El tratează ambele chestiuni nu ca pe doctrine noi, ci ca pe învăţături familiare asupra cărora credincioşii aveau nevoie de mai multă lumină. În timpul petrecut în mijlocul lor, Pavel nu avusese când să răspundă fiecărei întrebări sau să clarifice fiecare subiect.
Cei ce au adormit. [,,Care dorm”, KJV]. Gr. koimao, ,,a dormi”, ,,a muri”. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea ,,care adorm”. Din ce în ce mai mulţi membri treceau la odihnă. În ce priveşte somnul ca simbol al morţii, vezi comentariul de la Ioan 11,11. Inscripţii greceşti dovedesc că locul de înmormântare era numit adesea koimeterion, cuvânt folosit şi pentru dormitor sau cameră de dormit. În gândirea creştină se considera că morţii dormeau, aşteptând dimineaţa învierii.
Ca să nu vă întristaţi. Se pare că tesalonicenii se întristau fără rost cu privire la soarta acelora dintre ei care au murit după primirea Evangheliei. Aceia care rămâneau în viaţă se temeau că cei decedaţi vor pierde experienţa glorioasă pe care creştinii aşteptau să o trăiască la revenirea lui Hristos. Pavel le scrie (în v. 13–18) pentru a înlătura înţelegerea greşită şi pentru a-i mângâia pe credincioşi. El explică că nu e nevoie ca un creştin viu să se întristeze cu privire la fratele lui mort, deoarece speranţa învierii alungă întristarea. Pavel nu-şi exprimă nemulţumirea faţă de o durere naturală. El îi învaţă pe credincioşi să nu se lase pradă deznădejdii, ci să-şi ridice capetele în aşteptarea reîntâlnirii cu cei dragi, la venirea Domnului.
Ca ceilalţi. Mai bine, ,,ca restul”, adică necreştinii.
Care n-au nădejde. Necreştinul este lipsit de speranţa creştină. Necredinciosul nu are motive să aştepte viaţa de după moarte. Pentru el, moartea înseamnă sfârşitul, deoarece nu cunoaşte nici
o putere care să poată zdrobi cătuşele morţii şi să dea viaţă celor adormiţi. Doar creştinul Îl cunoaşte pe Acela care a biruit moartea pentru Sine şi pentru urmaşii Săi. În felul acesta, Pavel pune în contrast perspectiva credinciosului cu deznădejdea lumii păgâne din jur.