31:2 Filistenii au urmărit pe Saul şi pe fiii lui, şi au ucis pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul.
Au urmărit. Înfrângerea dezastruoasă a învăţat pe israeliţi nebunia de a adopta căile lumeşti cerând un rege. Când acel rege a devenit un tiran, întreaga naţiune a devenit o parte a greşelilor lui şi a împărţit răspunderea cu el.
Au ucis pe Ionatan. Întrebarea apare în mod natural: de ce a îngăduit Dumnezeu ca Ionatan să fie ucis împreună cu tatăl său când viaţa sa a fost diametral opusă faţă de a lui Saul? De ce n-a putut el, un suflet echilibrat spiritual, să dezavueze idealurile tatălui său şi, cu compătimire să se unească cu David, încrezându-se în dovezile pe care Dumnezeu i le arătase mai înainte, care i-ar fi îngăduit să trăiască? Pentru ce n-a murit Iş-Boşet în locul lui, ci a continuat să trăiască, pentru a merge pe urmele tatălui său? Acestea sunt întrebări mai presus de puterea de înţelegere a omului (vezi GC 47). Raportul istoriei sacre descoperă că soarta celor credincioşi a fost, în toate timpurile, persecuţie şi moarte. Din cauza implicaţiilor marii controverse, lui Satana trebuie să i se dea ocazia să necăjească pe cei drepţi. Dar mângâierea creştinului este că, deşi vrăjmaşul poate să nimicească trupul, el nu poate să nimicească sufletul (Matei 10,28). Din momentul în care legăturile sufletului cu Dumnezeu sunt definitiv hotărâte, continuarea sau nu a vieţii prezente nu este de mare importanţă. Noi putem preamări pe Hristos ,,prin viaţă sau prin moarte” (Filipeni 1,20-23).