22:23 Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel ce caută să ia viaţa mea, caută s-o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit.
Rămâi cu mine. Câtă bucurie trebuie să fi avut David să-i spună bun venit lui Abiatar în grupul său! Ce încurajare trebuie să fie fost să vadă Urim-ul şi Tumim-ul (cap. 23,6) şi să ştie că, în ciuda nimicirii de la Nob, mâna lui Dumnezeu fusese deasupra efodului şi a preotului care îl păzise. Totuşi, când David a aflat faptele îngrozitoare ale tragediei, el a fost cuprins de remuşcare când a înţeles că fusese răspunzător de moartea marelui preot şi a acelora care pieriseră împreună cu el. El dorea acum să fi refuzat să aleagă duplicitatea. Cu bucurie ar fi procedat altfel dacă ar mai fi putut retrăi momentul. Dar trecutul nu mai putea fi adus înapoi. Oricât de teribil l-a mustrat conştiinţa, nu mai era nimic de făcut decât să se arunce ,,spre ce este înainte” (Filipeni 3,13).
După ce a auzit de fapta lui Doeg, David a scris Psalmul 52 (vezi titlul). El a rămas uimit că un om poate să se ridice într-un antagonism arogant împotriva planului lui Dumnezeu în loc să se întemeieze pe veşnica îndurare a Domnului. Printr-o limbă ascuţită ca un brici, Doeg a semănat înşelăciune şi nenorocire în aşa măsură, încât el a devenit însăşi personificarea amăgirii şi a răului. Dar urma să vină şi ziua când să secere ce a semănat.
ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:
1-23 PP 657-660
1 PP 657; 4T 525
2 Ed 152
2-5 PP 658
7.10.16.18.19 PP 659 20-23 PP 660