21:2 David a răspuns preotului Ahimelec: Împăratul mi-a dat o poruncă şi mi-a zis: Nimeni să nu ştie nimic de pricina pentru care te trimit şi de porunca pe care ţi-am dat-o. Am hotărât un loc de întâlnire cu oamenii mei.
Împăratul mi-a dat o poruncă. Nu este nici o îndoială asupra faptului că David a făcut lui Ahimelec o prezentare cu totul greşită a faptelor. David a fost într-un loc foarte periculos. El era atât de copleşit de turnura pe care o luaseră evenimentele încât a fost greu pentru el să vadă încercările în lumina dovezilor clare ale chemării lui Dumnezeu şi a purtării Sale pline de grijă. Dacă fugea la Samuel, el putea pune în pericol viaţa acelui vulnerabil bărbat. Dacă se întorcea în căminul lui din Ghibea, prezenţa lui putea să provoace moartea soţiei sale. În sinceritatea sufletului său, el a dorit să-L întrebe pe Domnul, iar singurul loc la care se putea gândi, a fost cortul întâlnirii din Nob. Având în vedere că Saul ceruse preotului să fie prezent cu el în război, probabil că David, căpetenie peste
o mie (cap. 18,13), se oprise întâi la Nob pentru ajutor înainte de a porni în drumurile lui.
Problema lui era acum de a face cercetări, fără ca să-i spună lui Ahimelec care era situaţia reală. Din ceea ce Doeg i-a spus lui Saul, este evident că preotul a întrebat pe Domnul pentru David (cap. 22,10) şi că Ahimelec a declarat că nu cunoştea situaţia tulbure dintre Saul şi ginerele său (v. 14.15). David a găsit situaţia de la Nob mult prea complicată datorită prezenţei lui Doeg. Se părea că toate sunt împotriva lui. El avea nevoie de ajutor şi, în momentul ispitei, se părea că singura cale de a-l obţine, fără să-l expună pe preot, era să vorbească în aşa fel, încât Ahimelec să nu cunoască adevăratul motiv al venirii lui. David a greşit că a recurs la înşelăciune (PP 656).
Faptul că aici Biblia nu condamnă duplicitatea lui David nu trebuie să fie luat ca o justificare a faptei. Scripturile cer credincioşie strictă.
Din punctul de vedere al gândirii moderne, înşelăciunea lui David ar putea fi uşor de susţinut. Se spune că la popoarele din Orientul Apropiat se credea – şi în mare măsură încă se mai crede – că nu este o crimă să spui o minciună pentru a salva o viaţă. Gabaoniţii au recurs la o astfel de strategie şi totuşi vieţile lor au fost cruţate (Iosua 9,3-18). Deşi Dumnezeu i-a acceptat pe oameni cu obiceiurile vremii, El a căutat să-i ridice la un nivel mai înalt. El nu i-a lepădat, nu i-a părăsit pentru o faptă ocazională sau poate obişnuită în mediul în care trăiau. Planul lui Dumnezeu era ca, până la urmă să aducă o reformă în toate aceste privinţe.
Deşi David nu putea invoca ignoranţa pentru fapta sa, Dumnezeu nu l-a părăsit. Poate că ar fi fost mai bine pentru el să se fi dus la Samuel, care cunoştea toată situaţia. Dumnezeu are o mie de căi de ieşire din dificultate. Dacă David ar fi spus lui Ahimelec adevărul, preotul ar fi fost avertizat şi ar fi putut să scape de mâna criminală a împăratului (vezi PP 656).
Am hotărât. Din punct de vedere gramatical, propoziţia aceasta ar putea fi interpretată că a fost spusă fie de Saul, fie de David. Poate că David aşezase pe oamenii săi aproape de drumul de răsărit, care ducea de la Ghibea la Betleem pentru a-i supraveghea pe slujbaşii lui Saul în drumurile lor spre Betleem, ca să-i dea de ştire. O cunoaştere a mişcărilor acestor emisari ai lui Saul avea să fie de mare valoare pentru David.