20:9 Ionatan i-a zis: Departe de tine gândul să nu-ţi dau de ştire, dacă voi afla că pieirea ta este lucru hotărât din partea tatălui meu şi ameninţă să te ajungă!
Pierirea... lucru hotărât. Ionatan simţea în inima lui că David greşea în deducţiile lui privitoare la atitudinea lui Saul. El părea să creadă că, dacă uneori Saul acţiona ca un demon, aceasta se datora numai minţii lui tulburate. El putea să contrazică deschis pe David, dar având în vedere că experienţa afecta pe David în mod personal, el a fost gata să respecte metoda prietenului său de a preciza atitudinea lui Saul. Viitorul urma să descopere adevărul şi, la urma urmelor, nu putea fi nici o pierdere dacă urmau metoda lui David.
În această experienţă se află o învăţătură de valoare. Oamenii nu au aceeaşi moştenire genetică şi aceleaşi condiţii de viaţă şi prin urmare nu privesc la fel problemele vieţii. Fiecare crede că metoda lui, deosebită de a celorlalţi, este cea corectă. Adesea urmările sunt diferenţe de păreri, controverse şi acuzaţii reciproce. Sunt aruncate în toate direcţiile cuvinte usturătoare, care despart familii, prieteni şi chiar pe cei care se iubesc. Egoismul se înalţă, mândria nu cedează, fie că se poate sau nu. Capitolul acesta prezintă un contrast izbitor între felul de a lucra în astfel de situaţii al lui Saul şi al lui Ionatan. Saul, în tirania şi închistarea lui intolerantă, socotea că trebuie să fie cel dintâi şi ceea ce zicea el era corect şi definitiv. Oricine n-ar fi fost de acord trebuia să fie eliminat, indiferent de mijloacele folosite. Totuşi propriul lui fiu a privit viaţa dintr-un unghi cu tot diferit. Pentru ce această deosebire între tată şi fiu, când ambii trăiseră în acelaşi mediu şi primiseră acelaşi tip de educaţie? A luminat oare Dumnezeu o viaţă, iar pe alta, nu? S-a născut oare Saul ca să fie rău, iar fiul, prin contrast, ca să aibă trăsături nobile de caracter? Se cerea poporului să-l accepte pe Saul cu toate excentricităţile lui?
Soluţia la aceste întrebări se află în cuvintele lui Pavel: ,,sunteţi robii aceluia de care ascultaţi” (Romani 6,16). Din cauza alegerii făcute, omul încredinţează slujba sa, cugetele sale şi supravegherea vieţii sale fie unuia, fie altuia dintre cei doi stăpâni, doi conducători care reprezintă două standarde de viaţă diametral opuse. Poate că Saul slujise eul tot timpul tinereţii lui. Poate că, în casa tatălui său, el a fost un copil-problemă, un bătăuş în mijlocul celorlalţi, însă, ca şi Iuda, un conducător înnăscut. Dacă aceasta este adevărat, putem înţelege uşor neliniştea tatălui său când Saul se afla departe de casă, în căutarea măgăriţelor. Totuşi, ungerea lui ca împărat reprezintă dovada deplină că Dumnezeu l-a acceptat în ciuda defectelor şi i-a dat o inimă nouă (cap. 10,6.9). Dar el a refuzat să umble în lumina cerului. Pe de altă parte, Ionatan, fiul lui, a ales să urmărească alte interese decât pe cele personale. În prima parte a vieţii, Ionatan, prin supunere plină de rugăciune faţă de providenţa lui Dumnezeu, dezvoltase treptat conduita care îl va caracteriza în viaţă. Felul lui de a vedea lucrurile l-a făcut să accepte bucuros sugestia lui David. S-ar putea ca această experienţă, alături de altele să fi fost în mintea lui David, când, mai târziu, cânta: ,,Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Psalmul 133,1).