2:7 Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte, El smereşte şi El înalţă
Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte. Ana recunoaşte că salvarea ei de mustrare vine de la Dumnezeu, care a înălţat-o mult mai presus de batjocura Peninei. Durerea zilelor de mai înainte s-a schimbat acum în exaltare în Domnul. Rugăciunea de întristare a cedat locul laudei puterii divine. Buzele ei, închise altădată în răbdare tăcută, sunt acum deschise spre a ridica în slavă atotputernicia lui Dumnezeu. Ea socoteşte experienţa ei ca şi un simbol al triumfului atins de Dumnezeu pentru poporul Său, atât individual, cât şi colectiv. Ea capătă inspiraţie pentru cântare mult dincolo de câmpul propriei experienţe, şi sub călăuzirea Duhului Sfânt priveşte înainte spre bucuria celor mântuiţi când stau pe marea de sticlă cu ,,o cântare nouă” pe buzele lor (Apocalipsa 14,3). O bucurie ca aceea simţită de Ana nu era o plăcere egoistă, ci o lărgită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, asemănătoare aceleia care a făcut ca ,,fiii lui Dumnezeu” să strige de bucurie la crearea lumii (Iov 38,7), sau pe israeliţi să aclame laude lui Dumnezeu pentru scăparea de oştirea egipteană la Marea Roşie sau oastea îngerească să exclame la naşterea lui Hristos: ,,slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2,14). Batjocurile şi amărăciunile de acasă au fost chiar ambianţa în care o vedenie a salvării lui Dumnezeu a putut fi astfel cultivată încât să facă să apară cerul pe pământ. Ana avea cerul în inima ei pentru că ea învăţase să iubească lumea aşa cum o iubeşte Hristos (vezi DA, p. 331, 641).