2:27 Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli, şi i-a zis: Aşa vorbeşte Domnul: Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când erau în Egipt, în casa lui Faraon?
Un om. Eli a murit la 98 de ani (cap. 4,15; vezi cele despre cap. 2,22), când Samuel a fost suficient de în vârstă spre a fi recunoscut ca profet şi ca probabil succesor al lui Eli ca Judecător (cap. 3,19-21). Avânt în vedere că desigur că a trecut un oarecare timp între cele două avertizări solemne amintite în cap. 2 şi 3, se pare probabil că vizita aceasta a profetului nenumit a avut loc curând după consacrarea lui Samuel. Altfel, nu există nici un motiv vădit pentru ce să nu fi putut aduce Samuel amândouă soliile de la Domnul.
Cât de îndelung răbdător este Dumnezeu! Saul, de pildă, a primit avertizare după avertizare, şi i s-au dat mulţi ani în care să cugete asupra problemelor, înainte ca în cele din urmă să aleagă să ia lucrurile în propriile mâini. Se poate să fi fost mulţi ani între această avertizare către Eli şi cea amintită în cap. 3, şi posibil mult mai mulţi ani până la moartea lui Eli, raportată în cap. 4.
Dar Eli s-a supus faţă de pretenţiile rudeniei, mai degrabă decât a-şi îndeplini datoria faţă de Dumnezeu în folosul poporului. Virtutea nu, nu e moştenită, ci dobândită. Fiii lui Eli au moştenit o răspundere sacră şi un nume onorabil, totuşi prin egoism ei au devenit în aşa măsură slujitorii lui Satana, încât să merite plângerile generale ale poporului. Când tatăl lor nu şi-a exercitat autoritatea, el a fost avertizat că întocmai aşa cum respectul şi cinstea dau naştere la un seceriş al caracterului şi utilului, tot aşa semănarea lipsei de respect şi a necinstei are drept rezultat durere şi dezamăgire
(v. 32). ,,Legea servirii de sine este legea nimicirii de sine” (DA [1940 ed.] 624).