15:21 dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal.
Pârga din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire. Toată propoziţia aceasta este din cuvântul ebraic cherem, ,,lucrurile consacrate”, ,,lucrurile dedicate”, ,,lucrurile blestemate” sau ,,lucrurile consacrate spre nimicire” (RSV). Cherem vine de la verbul charam, ,,a fi interzis folosirii comune”, ,,a consacra lui Dumnezeu”, ,,a extirpa”. Acan şi-a însuşit spre folosinţă personală ,,lucrul blestemat” (cherem) (Iosua 7,1.11.13.15; comp. cu cap. 6,17.18), care cuprinde argint şi aur (Iosua 7,21), păstrat pentru serviciul sanctuarului (Iosua 6,19). Faptul că o persoană sau un lucru era ,,blestemat ,,sau consacrat” nu însemna în mod necesar că el trebuia nimicit, ci numai că, de el trebuia să se dispună în mod precis după instrucţiunile lui Dumnezeu. Spre deosebire de argint şi aur, orice altceva din cetate trebuia să fie cu desăvârşire nimicit (Iosua 6,21),cu toate că şi ele fuseseră ,,blestemate” sau păstrate ,,pentru Domnul” (Iosua 6,17). Acelaşi cuvânt ebraic cherem este folosit şi ca daruri ,,consacrate” folosirii sacre (vezi Levitic 27,21.28.29; Numeri 18,14 etc.).
Declaraţia lui Saul cu privire la ,,lucrurile care ar fi trebuit nimicite cu desăvârşire” sau în mod literal ,,lucrurile devotate” primeşte un înţeles nou în lumina folosirii de către Biblie a cuvântului ebraic tradus astfel. Samuel instruise pe Saul să ,,nimicească cu desăvârşire [charam] pe amaleciţi şi toate bunurile lor ucigându-i. Ei nu era numai ,,dedicaţi”, ei erau ,,dedicaţi nimicirii”. După cât s-ar părea, Saul a crezut că era privilegiul lui de a hotărî cum trebuia adusă la îndeplinire porunca divină.
Fără îndoială că Saul a spus adevărul atunci când a zis că ,,poporul” a dorit să cruţe ce era mai bun din turme şi cirezi. Lor nu le era îngăduit să ia turmele şi cirezile de la amaleciţi pentru ei înşişi. Dar puteau să se îmbogăţească prin înlocuirea animalelor de la amaleciţi cu acelea ale lor, care altfel ar fi fost cerute spre a fi folosite ca jertfe (PP 629). Saul a aprobat pur şi simplu sugestia ce i s-a făcut, asumându-şi în felul acesta dreptul de a interpreta porunca lui Dumnezeu cum vedea el că este potrivit. În ceea ce-l privea, el nu era interesat de vite. Fără îndoială că din acestea el avea destule ca sadea si altora. Dar, dacă avea să se întoarcă cu un împărat învins – păstrându-l, după obiceiul vremii – el avea să fie în măsură să prezinte înaintea întregului Israel dovada palpabilă a isprăvii lui de vitejie şi avea să-şi sporească în mare măsură prestigiul. Fără îndoială că Saul a avut în plan o executare publică a lui Agag după prezentarea lui ca un exponat al priceperii lui ca luptător. Dar, instruit de Dumnezeul, Samuel a lipsit pe Saul de plănuita demonstraţie ,aducând el însuşi la îndeplinire execuţia.
Probabil că Saul a gândit că avea să asculte de porunca lui Dumnezeu cu privire la vite şi la împărat şi, în acelaşi timp, să mărească bogăţia supuşilor săi şi propriul său renume. El avea să împlinească porunca lui Dumnezeu pe calea propriei lui alegeri. Până la urmă, atât împăratul cât şi animalele aveau să fie omorâte, dar până atunci el şi poporul său aveau să profite de ele. În aceasta constă slăbiciunea de caracter a lui Saul. Deşi pretindea că slujeşte lui Dumnezeu, el slujea în realitate şi în primul rând propriilor lui interese, iar la urmă celor ale lui Dumnezeu. Chiar pentru motivul acesta este clar că, trimiţând pe Saul împotriva amaleciţilor cu porunca de ,,a-i consacra” pe ei şi toate bunurile lor, Dumnezeu a specificat mijloacele prin care ei să fie consacraţi”, şi anume, moartea.
Saul a dat greş în această importantă şi finală punere la probă a caracterului. Chiar Samuel, care petrecuse noaptea în rugăciune către Dumnezeu în favoarea lui Saul ca sentinţa de lepădare să se schimbe (PP 630), a fost cuprins de indignare când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul (PP 631). Pentru că Saul Il lepădase pe Domnul, Cerul l-a părăsit lăsându-l pe calea propriei lui alegeri, iar Samuel ,,nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale” (v. 35). Saul s-a descalificat complet ca împărat supunându-se dorinţelor poporului, punând asupra lor vina propriei lui hotărâri rele şi încercând să-şi asume onoarea care aparţinea de fapt lui Dumnezeu.
La Ghilgal.. Deşi nu era reşedinţa lui Saul, se pare că Ghilgal a fost, în unele privinţe, capitala în funcţie a monarhiei ebraice. Ea reprezenta aşezarea primului cantonament al lui Israel după trecerea Iordanului (Iosua 4,19) şi cartierul general pentru cucerirea Canaanului (Iosua 10,15 etc.). Aici a fost locul unde s-a adus la îndeplinire împărţirea ţării (Iosua 14,6 la 17,18). Când cucerirea de la început a ţării a fost încheiată, cam după şase sau şapte ani de la trecerea Iordanului, chivotul a fost mutat de la Ghilgal la Silo (Iosua 18). Pe acea vreme, Iosua îşi avea reşedinţa la ,,Timnat-Serah în muntele lui Efraim” (Iosua 19,49.50).
La Silo, serviciul sanctuarului a fost întrerupt când chivotul a fost luat de filisteni (1 Samuel 4,11; Psalmul 78,60; PP 609), iar cetatea nimicită (vezi Ieremia 26,6.9). Mai târziu, chivotul a fost dus înapoi, mai întâi la Bet-Şemeş (1 Samuel 6,7-15) şi apoi la Chiriat-Iearim (cap. 7,1), unde a rămas până ce David l-a mutat la Ierusalim (2 Samuel 6,2-12; comp. cu Iosua 15,9.60). În felul acesta închinarea la Dumnezeu a fost într-un sens descentralizată, cu toate că Samuel aducea jertfe în diferite locuri (PP 609), probabil inclusiv la Ghilgal (1 Samuel 7,16). Ghilgal a fost locul unde a adunat Samuel pe Israel ca să confirme pe Saul ca împărat după biruinţa acestuia de la Iabeş din Galaad (1 Samuel 11,14.15). Tot aici au fost strânşi luptători pentru atacul asupra filistenilor din garnizoana de la Micmaş (1 Samuel 13,4). Se poate ca cetatea aceasta să fi fost şi baza pentru campania împotriva amaleciţilor, aşa cum se lasă să se înţeleagă din propunerea lui Saul de a se întoarce acolo pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu.