14:24 Ziua aceea a fost obositoare pentru bărbaţii lui Israel. Saul pusese pe popor să jure, zicând: Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei! Şi nimeni nu mâncase.
Saul pusese pe popor să jure. Este evident că Saul încerca ,,să iasă cu faţa curată”, pentru că nu mai considerase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai că el putea să fie răzbunat pe vrăjmaşii lui. Acesta este al doilea caz în cuprinsul unei zile, când el n-a căutat sfatul Domnului; acum a impus poporului propria sa voinţă, aşa cum făcuse anterior cu preotul (cap. 14,19). Poate că simţurile lui mai sufereau încă din cauza mustrării lui Samuel la Ghilgal. Prezenţa preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arăta că profetul se întorsese la Rama, în loc să rămână la Ghibea (cap. 13,15).
Ionatan era tot atât de atent să ia seama la Cuvântului Domnului pe cât era de nepăsător tatăl său, probabil nu în mică măsură, ca rezultat al influenţei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil să fi existat în trecut un cuvânt de încurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan să facă planul îndrăzneţei lui fapte de vitejie. Întocmai cum Saul fusese avertizat despre experienţa de la Ghilgal cu luni înainte ca evenimentul să aibă loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemănătoare din partea lui Samuel s-ar fi putut să pregătească pe fiul lui Saul pentru partea lui, în evenimentele acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la început tatăl său, aşteptând călăuzire divină, urmând-o şi gata să încredinţeze rezultatele în mâna Domnului (cap. 14,10.12). Cererea necugetată şi arbitrară a lui Saul pentru o zi de post contrastează puternic cu supunerea credincioasă a poporului faţă de instrucţiunile lui, neţinând cont de dorinţele şi nevoile lor personale.
Se pare că umilinţa lui Saul a dispărut pentru totdeauna şi, în locul ei, au apărut un zel fals, o mândrie ascunsă şi un abuz de autoritate care aveau să evolueze în decursul anilor, până când şi-a luat viaţa. Ca şi Iuda, Saul a mers bine un timp. Dacă el ar fi murit înainte de a chema pe Israel la Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor. Acum el trădase încrederea sacră, totuşi i s-a îngăduit să trăiască mai departe pentru ca toţi să poată vedea roadele egoismului şi perversităţii.