12:10 Au strigat iarăşi către Domnul, şi au zis: Am păcătuit, căci am părăsit pe Domnul, şi am slujit Baalilor şi Astarteelor; izbăveşte-ne acum din mâna vrăjmaşilor noştri, şi-Ţi vom sluji.
Au strigat. Această implorare constă din două părţi: (1) mărturisirea încăpăţânării lor de a nu urma Călăuza lor, şi (2) o cerere de eliberare, însoţită de făgăduinţa de a servi de aici înainte în mod credincios lui Dumnezeu. Dar se pare că omul este pururea incapabil să înveţe din experienţa altora. El urmează propriile lui înclinaţii până ce este aproape prea târziu şi, în cele din urmă, disperat, recunoaşte propria lui nevoie de ajutor din exterior. El crede că a învăţat din lecţia primită şi că nu va mai cădea niciodată.
Solomon, de pildă, a intrat în laboratorul vieţii şi a încercat orice cale imaginabilă de a obţine fericirea. Dar în fiecare experienţă el n-a găsit nimic altceva decât ,,deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 1,14.17; 2,11.15.17.23.26 etc.). În cele din urmă, el a ajuns la concluzia că temerea de Domnul şi ascultarea de poruncile Lui constituie toată datoria omului (Eclesiastul 12,13). Dar chiar cu astfel de exemple în faţa lor oamenii curând dau uitării concluziile înţeleptului până când nu parcurg aceeaşi cale ei înşişi şi dovedesc spre propria lor mulţumire că ceea ce omul seamănă este sigur că şi seceră.