1:11 Ea a făcut o juruinţă, şi a zis: Doamne, Dumnezeul oştirilor! Dacă vei binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta, şi dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui, şi brici nu va trece peste capul lui.
Îl voi închina Domnului. Acceptarea de către Ana a darului spiritual al lui Dumnezeu pentru ea în timpul sărbătorii a îndemnat-o să ceară un dar mai palpabil – un fiu – făgăduind că un astfel de fiu va fi dat de îndată înapoi Domnului, sfânt şi consacrat pentru El. Poate că Domnul aşteptase mult timp pentru o astfel de predare; El ar fi putut deschide mai înainte pântecele ei, dar era ea gata să poarte răspunderea?
Înţelepciunea lumească învaţă că rugăciunea n-are importanţă; că nu poate avea loc un răspuns real la rugăciune, că aceasta ar încălca legea naturală, şi că pur şi simplu nu pot avea loc minuni. Este o parte din planul lui Dumnezeu de a acorda răspunsul la rugăciunea credinţei, ceea ce altfel El n-ar acorda (GC, p. 525).
Pentru ce? Pentru că este o parte a planului Cerului ca omul să se supună de bunăvoie atât de deplin pentru umplerea şi lucrarea Duhului Sfânt cum a făcut Hristos când a fost pe pământ. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, nu era necesar ca Avraam să aştepte 25 de ani pentru împlinirea legământului divin. Când patriarhul a ajuns la punctul când putea să intre pe deplin în planul Cerului pentru el, Dumnezeu a putut să schimbe toate greşelile din trecut în punţi de binecuvântare. Tot aşa a fost şi cu Ana.
Dar Dumnezeu n-a vorbit cu ea printr-un înger. El a folosit mijlocul stabilit al preoţiei, chiar dacă acesta era nedesăvârşit şi avea nevoie de transformare. Dumnezeu a recunoscut faptul că dorinţa naturală a Anei după un urmaş a fost în cele din urmă absorbită într-un puternic entuziasm de a-I consacra Lui cel mai preţios dar, şi El a răspuns la cererea ei prin Eli.