8:54 Când a isprăvit Solomon de spus Domnului toată rugăciunea aceasta şi cererea aceasta, s-a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchease, cu mâinile întinse spre cer.
Când a isprăvit Rugăciunea. Solomon a înălţat cea mai remarcabilă şi cea mai mişcătoare rugăciune. Ea cuprindea nu numai pe Israel, ci şi pe străinii din depărtări; ea a fost atât pentru individ, cât şi pentru popor, pentru generaţiile încă nenăscute, cât şi pentru cei din curţile de atunci ale Templului, pentru cei credincioşi faţă de cauza lui Dumnezeu, cât şi pentru cei al căror picior se putea să-i ducă pe căi greşite. Într-adevăr, subiectul cel mai important al întregii rugăciuni este adânca şi sincera îngrijorare pentru cei care aveau să se găsească în cea mai mare nevoie de harul divin, acei care puteau păcătui împotriva Domnului şi care vor avea nevoie să fie aduşi înapoi. O astfel de rugăciune putea să vină numai dintr-o inimă plina de compătimire şi de iubire, o inimă încălzită de mila şi îndurarea lui Dumnezeu. În aceste cuvinte ale lui Solomon nu există nici un efort cu efecte retorice, nici o încercare de a se arăta, nici o dorinţă de a prezenta cuvinte care aveau să primească aclamarea oamenilor, dar care să nu ajungă la urechea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta a fost sinceră; ea venea de pe buzele unui bărbat al lui Dumnezeu. Când a fost isprăvită, Domnul Şi-a arătat aprobarea prin a doua neobişnuită arătare a puterii şi măreţiei – coborând foc din cer pentru a mistui jertfa şi a umple Templul cu slavă (2 Cronici 7,1-3).