8:50 iartă poporului Tău păcatele lui şi toate fărădelegile făcute împotriva Ta; trezeşte mila celor ce-i vor ţine robi, ca să se îndure de ei,
Iartă poporului Tău. Această rugăciune a lui Solomon, înălţată cu trei secole şi jumătate înainte de Exil, se aseamănă foarte mult cu rugăciunea lui Daniel, de pe vremea când robia din Babilon se apropia de sfârşit (Daniel 9,2-19). Pe vremea când sfinţea Templul, părea că este puţină nevoie de o astfel de rugăciune. Dar cu o privire inspirată, Solomon a întrezărit ceasul când, acel Templu splendid avea să zacă în ruine, când Ţara Făgăduinţei avea să fie o ţară a amărăciunii, şi a tristeţii, şi copiii lui Israel aveau să fie alungaţi într-o ţară străină. Este mişcător faptul că în ceasul celei mai mari glorii a lui Israel, Solomon a înălţat acelaşi fel de rugăciune pe care Daniel a înălţat-o în ceasul celei mai mari ruşini a naţiunii lui. Era nevoie de ambele rugăciuni şi ambele au fost ascultate. Prima n-a fost numai o rugăciune, ci a fost şi o solie de avertizare care avea să abată nenorocirea care urma să fie adusă de fărădelege. Cealaltă avea să se înalţe spre Dumnezeul din ceruri care aştepta doar o pocăinţă adevărată din partea poporului Său, înainte de a îngădui întoarcerea lor din robie.