8:46 Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască, şi Te vei mânia împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:
Când vor păcătui. Aceasta este cererea de încheiere a lui Solomon. Cu o viziune aproape profetică, cugetele sale se îndreaptă spre o zi din viitor, când din cauza păcatului, Israel avea să fie părăsit de Domnul şi să cadă în mâini străine, pentru a fi duşi într-o ţară străină. O astfel de posibilitate fusese prezisă de Moise (Deuteronom 28,45.49–52.63.64).
Care să nu păcătuiască. Cunoscând slăbiciunea cărnii, cunoscând că nu există om care să nu păcătuiască, în faţa lui Solomon se ridică grava posibilitate că Israel ar putea să păcătuiască atât de grav împotriva Domnului, încât prezenţa Sa să fie retrasă de la ei, iar ei aveau să cadă în mâini vrăjmaşe. El se roagă foarte stăruitor ca Dumnezeu să Îşi amintească de ai Săi, într-un astfel de ceas tragic. Ce interval scurt intre măreţie şi mormânt! Templul terminat, Templul nimicit! O zi de glorie, o zi de blestem! Solomon, înălţându-şi glasul în cea mai stăruitoare cerere către Dumnezeu, ca această casă să fie locaşul Domnului, pentru totdeauna, chiar în ceasul sfinţirii, a înţeles bine rezultatele tragice pe care le aduce păcatul. În conformitate cu aceasta, găsim în rugăciunea lui acest amestec de bucurie şi întristare, de măreţie şi cenuşă, de cinste şi ruşine. Rareori a mai fost înălţată o rugăciune pentru popor, cu speranţe atât de înalte, rareori a fost pronunţată o rugăciune pentru oameni, cu un spirit atât de umilit, ca în acest ceas al sfinţirii Templului lui Dumnezeu. Aceasta a fost o rugăciune a făgăduinţei şi a profeţiei, a viziunilor gloriei divine şi a josniciei omului păcătos.